Tăbliţele din plumb de la Sinaia reprezintă un set de artefacte arheologice controversate. Sunt scrise într-o limbă necunoscută sau inventată, cu alfabetul grecesc (cu câteva litere adiţionale), textele fiind însoţite uneori şi de imagini. Se presupune că ar fi o cronică a dacilor - menţionează nume de regi daci şi toponime dacice. Specialiştii - istoricii şi lingviştii - le consideră în general falsuri moderne. Astăzi se află depozitate în subsolul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti, de mai bine de un secol.

Originea tăbliţelor  este obscură şi controversată. Cei care susţin autenticitatea inscripţiilor de pe ele se împart aici în două categorii: cei care care consideră că tăbliţele de plumb de astăzi sunt originalele realizate de daci şi cei care susţin că actualele tăbliţe de plumb sunt copii ale unor tăbliţe dacice orginale de aur, descoperite cu ocazia săpării fundaţiei castelului Peleş, copiate şi apoi topite la ordinul lui Carol I, care ar fi vrut să folosească aurul tăbliţelor dar să păstreze pentru posteritate informaţia de pe ele.

Ipoteza copierii şi topirii originalelor de aur

În investigaţia sa despre „afacerea” tăbliţelor, jurnalistul Dumitru Manolache a încercat să strângă laolaltă puţinele mărturii scrise existente şi declaraţiile oferite lui de către oameni care ar fi intrat în contact cu tăbliţele sau ar fi auzit de „tradiţia locală” referitoare la ele. În ciuda caracterului anecdotic al informaţiilor, există totuşi specialişti, precum doctorul în lingvistică romanică, Aurora Peţan (aceasta le clasifică drept o tradiţie orală, destul de serioasă), care nu au ezitat să le ia în considerare sau care pleacă de la premisa că acestea sunt adevărate. Sursa „tradiţiei” pare să fie acelaşi inginer silvic Vasile Al. Ionescu. În acest sens, Iordace şi Bălaş Moldoveanu afirmă intr-o notă de subsol a cărţii lor:

În anul 1875, cu ocazia construirii Castelului Peleş, [...] s-a descoperit un tezaur de aur, compus din mai multe tablete scrise în relief şi alte obiecte de aur. Din ignoranţă - tezaurul fiind privit doar ca valoare de aur - a fost cedat de către guvernul procarlist Lascăr Catargiu domnitorului Carol I de Hohenzollern. Operaţia a fost efectuată prin administraţia locală şi jandarmi, în cea mai mare taină şi, astfel, tezaurul cu piese de aur, care ar fi fost impresionante, a dispărut. Posterităţii au rămas doar copiile efectuate pe metal nepreţios de autorităţile locale, la atelierele metalice [...], care au constituit nucleul fabricii de cuie, înfiinţată apoi în Sinaia în anul 1892. Facsimilele au rămas în păstrare la Mânăstirea Sfântul Nicolae din Sinaia. Tradiţia a fost transmisă de foştii primari ai comunei Sinaia: Gh. Gătej, I. Suvrezeanu, I. Manoilescu, Ghiţă Ionescu, I. Stoicescu, Gh. Matheescu, inginerul silvic Vasile Al. Ionescu,[...] domiciliat în Sinaia încă din 1921, şi pe care o vizitase încă din 1912. De-a lungul vremii, a făcut numeroase investigaţii asupra dramei tezaurului şi, încercând să studieze şi să descifreze scrierile lor, a înmânat unele copii arheologului prof. Niculescu-Plopşor. Din cele şase inscripţii, cinci alfabetice, noi vom studia două, de pe tăbliţele găsite în 1978 în muzeul Mânăstirii Sinaia de cercetătorul ştiinţific M. Dogaru, de la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice (ISISP), care ne-au fost puse la dispoziţie de N. Copoiu, de la acelaşi institut.

Dintr-un interviu luat de către domnul Manolache doamnei Cornelia Velcescu, filolog şi sculptor, care în perioada '70-'80 a fost implicată în traducerea celor două piese arheologice aflate la Mănăstirea Sinaia, aflăm posibilul număr al tăbliţelor, descoperite în context similar şi, pentru prima oară, faptul că scrierile erau considerate a fi de orgine geto-dacă: Se vorbea despre descoperirea, în peştera Sfânta Ana pe vremea regelui Carol I, a 40 de tăbliţe de aur de dimensiunea 15/10 cm, dar şi mai mari, cu scriere dacă sau getică. Doamna Velcescu îşi continuă relatarea, prezentând două ipoteze, despre care se discuta în biroul profesorului Ion Popescu-Puţuri (directorul Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR) şi oferindu-şi concluzia. Astfel, se vorbea acolo că din vânzarea aurului acestor tăbliţe ar fi obţinut Carol I bani pentru terminarea Peleşului. Deşi habar nu avea de ceea ce scria pe tăbliţe, regele şi-ar fi dat totuşi seama de valoarea lor pentru studiul istoriei. De aceea, ar fi ordonat să se facă replici în plumb. Din câte înţelesesem eu, dintre acele replici se mai salvaseră doar două bucăţi, care se aflau la muzeul Mânăstirii Sinaia. Iar, într-o altă variantă, se vorbea despre un inginer silvic, Ionescu, om foarte îndrăgostit de comori, de munţii Bucegi. El îl condusese pe cunoscutul cercetător peruan Daniel Ruzo, venit în România, la peştera lui Zalmoxis, care avea o intrare secretă, cunoscută doar de câţiva ciobani, dar nedescoperită nici până în prezent. Despre acest inginer se spunea că ar fi descoperit 40 sau 60 de plăcuţe de aur cu scriere getică în peştera Sfânta Ana şi că el ar fi fost cel care le-ar fi subtilizat în plumb. Doamna Cornelia Velcescu întreabă retoric: Cine a făcut copiile? Inginerul Ionescu sau regele Carol I?, conchizând că, logic, răspunsul nu poate fi decât „regele Carol I”, pentru că inginerul Ionescu nici nu era născut atunci când s-au descoperit plăcile. El a fost, se pare, doar ţap ispăşitor şi subliniând că piesele erau cu siguranţă din aur, pentru că strămoşii noştri nu scriau pe lut, ca sumerienii.

După cum a observat Dumitru Manolache, „istoria plăcilor despre care, generic, se spune că provin de la Sinaia, poate fi explicată doar în limita a patru ipoteze:

  • prima, existenţa într-adevăr a unor originale de aur care, într-un anumit moment, au fost copiate în plumb, aşa cum susţin tradiţia şi o serie de dovezi indirecte, prezentate de noi până acum;
  • a doua, existenţa unor plăci de aur care nu au fost topite în totalitate, parte din ele păstrate de Casa Regală, ajunse fie la Moscova, odată cu Tezaurul României, fie la Banca Naţională Română, sau, de ce nu, fie rămase la Peleş [...];
  • a treia, inexistenţa unor originale de aur sau din alte materiale, situaţie în care plăcile de plumb cunoscute astăzi ar fi produsele unuia sau a mai multor falsificatori; şi
  • a patra, autenticitatea artefactelor din plumb cunoscute astăzi, ipoteză susţinută de domnul Dan Romalo în cartea sa.”

Variante ale ipotezei existenţei originalelor de aur

Un personaj misterios şi controversat, Vitalie Ustroi, originar din Moldova de peste Prut, a lansat ipoteza că plăcile de aur nu ar fi fost descoperite în timpul lucrărilor de pe şantierul Castelului Peleş, ci acestea s-ar fi aflat în posesia Mânăstirii Sinaia care, ca multe alte vechi aşezăminte creştine, s-ar fi ridicat pe o capişte (vechi altar al cultului zalmoxian). Astfel, aceste plăci s-ar fi păstrat de-a lungul secolelor în grija iniţială a preoţilor daci, fiind apoi transmise urmaşilor lor, preoţii creştini. Conform ipotezei lui, fiecare trib getic sau dacic ar fi posedat o arhivă de texte scrise pe plăci de aur sau din alte metale, care se reînnoia periodic. Textele ar fi fost scrise de marele preot, ar fi avut caracter sacru, magic, ar fi fost închinate zeilor şi, ca atare, ar fi fost foarte bine păzite. În ceea ce priveşte o posibilă locuire dacică în zona Sinaiei, în afară de depozitul de bronzuri datat 1800-1700 î. Hr. şi descoperit în urma multiplelor săpături arheologice în zonă (printre care se numără şi sondajul efectuat de Tocilescu în 1890), nu există informaţii referitoare la epocile ulterioare. Totuşi, Aurora Peţan observă că acest lucru nu este în dezacord cu depozitarea pieselor de aur în zona respectivă, ci, din contră, reprezintă un argument serios:

„Este mult mai logic ca un asemenea tezaur să fi fost ascuns într-o zonă ferită, posibil într-un loc considerat sacru, accesibil preoţilor sau celor iniţiaţi. Plăcile inscripţionate la Sinaia nu constituiau un tezaur obişnuit, ele nu erau valoroase doar prin aurul din care erau confecţionate. Valoarea excepţională consta în faptul că ele reprezentau „identitatea” neamului dac. Căderea lor în mâinile duşmanilor şi distrugerea lor ar fi echivalat cu anularea întregii istorii consemnate în aceste plăci, cu ştergerea din memorie a acestui neam şi a faptelor şi tradiţiilor sale. De aceea, dacă tezaurele de aur şi argint comercial au putut fi ascunse în cele mai diverse locuri -în albii de râuri sau chiar în aşezări locuite-, un astfel de tezaur trebuia să fie extrem de bine protejat. Cel mai bun loc l-ar fi reprezentat cu siguranţă unu care să nu fi atras prin nimic atenţia romanilor şi a neamurilor viitoare care ar fi trecut pe acolo, deci o zonă fără locuire şi resurse care să stârnească interesul. Sinaia putea fi un astfel de loc.”

Cu privire la construcţia Mânăstirii Sinaia, ieromonahul Nectarie Măgureanu notează în monografia sa că „în pustietatea locului trăiau, în linişte, călugării solitari, care înălţau rugi pe acest vârf de munte, ca odinioară preoţii strămoşilor noştri daci”. Ieromonahul precizează că „încă din secolul al XV-lea, aceşti călugări s-au adăpostit în crăpăturile stâncilor şi în peşterile acestor munţi, mai târziu în bordeie de piatră şi în schituri de lemn, pentru ca departe de lume şi de zgomotul ei să trăiască în abnegaţie totală pentru Iisus Hristos.” Astfel, „au fost construite şi cele două schituri: schitul Sfânta Ana, la 5 km de mânăstire, şi schitul Sfântul Nicolae, la 1 km.” Interesantă este şi următoarea mărturisire, cuprinsă în volum:

„Multe din documentele mănăstirii s-au pierdut în timp, ori intenţionat au fost distruse. O altă parte din documentele mănăstirii au fost ridicate cu „ordin” de către Eforia Spitalelor Civile, în anul 1887. În 1961, un incendiu a distrus o mare parte din colecţia muzeului, astfel încât, la inventarierea arhivei din 1964, au mai fost găsite doar 955 de unităşi de păstrare, de la 1387 la 1963, cuprinzând diferite acte, câteva originale şi copii în rusă, greacă, germană sau română, cu caractere chirilice, de la anii 1702 până la 1895, alte câteva dosare sau documente de pe la 1862 până la 1963. La 17 aprilie 1975, Arhivele Statului au ridicat 137 de documente dintre cele mai importante existente la acea dată în arhiva mănăstirii.”

Într-un interviu acordat de către lingvista Aurora Peţan unui ziar publicat în Toronto, aceasta vorbeşte despre acelaşi personaj misterios („al cărui nume nu vi-l pot face cunoscut”) care „spunea că vine cu o delegaţie din partea Academiei Ruse” şi care susţinea că astfel de plăci există pe teritoriul Rusiei, că sunt foarte asemănătoare cu cele de la Sinaia, si că, din informaţiile pe care le deţine, cel puţin 40 de piese din aur ar mai exista în Banca Naţională a României. Tot conform informaţiilor lui, în România, ar mai exista vreo trei depozite: unul la Mănăstirea Tismana, un altul undeva în Munţii Bucegi şi unul chiar lângă Sarmizegetusa. Deocamdată, doar cel de la Sinaia ar fi fost scos la lumină. Tot el susţine că au existat la Sinaia 240 de piese şi că mai multe copii se află în diferite instituţii. Acest număr, lingvista Aurora Peţan îl consideră foarte plauzibil, pentru că ştim, tot de la oameni din Sinaia, că unele copii în plumb au ajuns la prof. Nicolăescu Plopşor, altele la Dimitrie Pippidi, iar altele la Institutul de Studii Politice, de pe vremea comuniştilor. Aşadar, piesele de aur, fie s-au salvat şi au ajuns în Tezaurul de la Moscova, vreo 40 ar exista încă în Banca Naţională, fie au fost topite.

Ipoteza falsurilor. Suspecţii. Hasdeu şi Densuşianu

Nu se cunoaşte exact perioada în care a fost lansată pentru prima dată ipoteza falsurilor. Alexandru Vulpe, actualul director al Institutului de Arheologie din Bucureşti, consideră drept origine a acestei idei perioada lui Vasile Pârvan, care „le văzuse şi el şi credea că sunt falsuri. Generaţia după Pârvan, la fel, le-a considerat nişte falsuri din secolul al XIX-lea. Noi le putem data după anumite criterii", declara academicianul în 2004, într-un interviu. Şi el crede că plăcile au ajuns la Mânăstirea Sinaia, dar că au fost făcute în altă parte: eu le-am preluat de la generaţia dinaintea mea drept "falsurile lui Haşdeu".

Un prim suspect de fals în cazul plăcilor de la Sinaia este Bogdan Petriceicu Hasdeu. Despre el, P.P.Panaitescu afirmă că ar fi creat două falsuri celebre: unul este „Diploma bârlădeană”, care ar fi fost elaborată în 1134, şi prin care se conferea unor negustori din Messembria dreptul de a face comerţ în Moldova fără să plătească taxe, doar la Bârlad şi Tecuci, iar cel de-al doilea fals ar fi „Hrisovul lui Iurg Koriatovici”, indicat ca fiind din anul 1374. Prin cel din urmă act, Iurg Koriatovici dădea unui slujitor al său, Iacsa Litavor, satul Zăbrăuţi. În ciuda opiniei lui Panaitescu, Lingvistul Cicerone Poghirc, care a scris o carte despre Hasdeu, contestă cu vehemenţă că acesta ar fi făcut falsuri. De aceeaşi părere sunt unii cercetători, pentru faptul că Hasdeu a publicat zeci de documente, mult mai valoroase decât cele două, şi nu avea nevoie să inventeze nişte documente atât de banale. Dumitru Manolache, în acest sens, întreabă retoric ce ar fi vrut Hasdeu să demonstreze cu aceste documente, conchizând că pare absurd. Dar presupusa „Diploma bârlădeană” din 1134 ar fi demonstrat existenţa unui stat organizat pe teritoriul Moldovei cu aproape două secole înainte de „descălecatul” lui Dragoş.

Având aceste „antecedente”, şi pentru că vorbise despre un alfabet getic în disputa cu Grigore Tocilescu, Hasdeu figurează primul pe lista suspecţilor de fals, în cazul tăbliţelor de plumb. Cât despre presupusa perioadă în care Hasdeu ar fi „plăsmuit” falsurile de plumb, Aurora Peţan ţine să precizeze că aceasta nu poate fi alta decât cea imediat următoare morţii fiicei lui, Iulia Hasdeu (perioadă în care Hasdeu s-a dedicat, în mare parte, şedinţelor de spiritism din castelul de la Câmpina, în încercarea sa de a contacta spiritul Iuliei), deoarece, înainte de 1888 (anul morţii Iuliei), Hasdeu a muncit la „Etymologicum Magnum Romaniae”, şi este greu de crezut că în paralel ar fi avut timp şi energie să plăsmuiască sutele de plăci. Cât priveşte conţinutul plăcuţelor şi legătura acestora cu ideile haşdeene, lingvista Aurora Peţan, una dintre puţinii care au încercat să descifreze inscripţiile misterioase, afirmă:

„Nimic din activitatea şi concepţiile lui Hasdeu nu se regăseşte în plăci”. Acad. Al. Vulpe a susţinut o vreme că autorul ar fi fost B.P. Hasdeu, care ar fi vrut să-i demonstreze lui Gr. Tocilescu existenţa scrierii la daci. Însă Hasdeu credea în existenţa unui alfabet „propriu” dacilor, continuat de secuii din Transilvania, dar care nu are nici o legătură cu scrierile de pe plăci. Dar lucrul cel mai grav îl constituie absenţa din acest corpus a oricărei idei haşdeene cu privire la limba dacilor. Pentru Hasdeu limba dacilor era indo-europeană, de tip satem, înrudită, astfel, îndeaproape cu limbile baltice. El nu şi-a imaginat niciodată că limba dacă este o limbă neindo-europeană şi a comparat adesea rămăşiţele substratului cu sanscrita, vechea persă, limbile baltice, slave. Nici în privinţa vocabularului nu avem repere care să ne trimită la Hasdeu: dintre numeroasele cuvinte atribuite de el dacilor, doar două sau trei pot fi regăsite în aceste înscripţii, şi nici acelea cu certitudine. Mai mult, Hasdeu era un aprig apărător al latinităţii noastre. El a înfiinţat ziarul „Traian” şi revista „Columna lui Traian” şi vorbea mereu de Dacia lui Traian, nu de cea a lui Burebista sau a lui Decebal. Pentru Hasdeu, dacismul înseamnă întoarcere la izvoare, cultivarea şi conservarea individualităţii şi nicidecum renegarea latinităţii (din contră, când regele Carol I a urcat pe tron, Hasdeu susţinea că este ameninţată latinitatea neamului) sau exacerbarea substratului.”

Un altul pe lista de suspecţi este istoricul Nicolae Densuşianu, care, după 30 de ani de cercetări, a scris cartea Dacia preistorică. Aurora Peţan consideră că „aspectul neindo-european al limbii din tăbliţe se potriveşte cu ideile sale despre o limbă pelasgică, însă el nu poseda cunoştinţe de lingvistică atât de avansate încât să poată crea o astfel de limbă. În plus, era foarte sărac, chiar „Dacia preistorică” a fost publicată abia după moartea sa, prin grija ministrului educaţiei de atunci, C.I. Istrati.”

Falsitatea. Argumente şi contraargumente

Între dovezile de neautenticitate invocate de către acad. Al. Vulpe este şi argumentul referitor la cetatea „Cumidava”: în plăcile de plumb apare cuvântul „Comieodabo”, desemnând, după consideraţiile doamnei Peţan, cetatea pe care o cunoaştem de la Ptolemeu sub numele de „Comidava”, iar dintr-o inscripţie latinească sub forma „Cumidava”. Dl. Vulpe susţine că falsificatorul nu avea de unde să cunoască forma reală, „Cumidava”, deoarece aceasta a fost descoperită mult mai târziu, în inscripţia amintită, şi prin urmare a folosit o formă apropiată cu cea de la Ptolemeu, autor accesibil în secolul al XIX-lea. Astfel, pentru dl. academician, forma „Cumidava”, scrisă de un roman într-o inscripţie latinească, este forma autentică dacică, cea care ar fi trebuit să figureze în tăbliţe, dacă acestea ar fi fost autentice. Despre respectiva consideraţie a dl. Al. Vulpe, Aurora Peţan întrebă retoric „de ce ar fi trebuit ca dacii să scrie acest nume exact cum îl auzeau şi îl reproduceau în scris romanii” şi subliniând că denumirea „Cumidava” apare într-o inscripţie „latinească”, scrisă de un „roman”, în secolul al III-lea d.Hr.: „de ce suntem obligaţi să admitem că forma latinească era identică cu cea dacică, iar cea grecească, de la Ptolemeu, este coruptă”? Doctorul în lingvistică romanică, Aurora Peţan, explică fenomenul, recurgând la analogia cu celelalte nume străine transpuse de către romani şi greci, transpunere „în care a intervenit întotdeauna percepţia impusă de structura fonetică a celor două limbi, de „urechea” grecului şi a romanului.”. Astfel, aceasta observă că „în numele greceşti şi romane din tăbliţe, vocala 'i' cu cantitate scurtă era percepută adesea ca 'e', iar 'u' scurt ca 'o' (numele lui 'Lucullus' este redat 'Locolo', cuvântul grecesc 'basileus' este transpus 'baseleo' etc.). Deci, conchide doamna Peţan, este întru totul coerent ca romanii să fi redat prin 'u' ceea ce în limba dacilor era un 'o' închis, aşa cum a transcris Ptolemeu.”

S-a mai invocat drept argument, de către lingvistul Sorin Olteanu şi alţii, prezenţa în scrierile din aceste tăbliţe a două semne care există şi în alfabetul chirilic (semnele pentru sunetele palatale /č/ şi /ğ/), litere care ar constitui un anacronism sau, conform domnului Olteanu, elemente de românism modern, deoarece alfabetul chirilic a fost creat mult mai târziu. Doctorul în filologie, Aurora Peţan, susţine că originea celor două semne în alfabetul chirilic este „necunoscută", aşadar, câtă vreme nu ştim de unde au luat slavii aceste semne, acuzaţia de anacronism nu poate fi susţinută. Aceasta mai aminteşte că alfabetul chrilic a fost creat la sudul Dunării în secolul IX d.Cr., deci într-o zonă care, cu câteva secole înainte fusese locuită de geţi. Semnul pentru sunetul palatal ci, existent şi în alfabetul chirilic, are la slavi valoarea numerică 90. Aurora Peţan observă că acelaşi semn, cu aceeaşi valoare numerică 90, dar fără valoare fonetică, se regăseşte în alfabetul gotic, creat în Dacia de către episcopul Wulfila în sec. IV d.Cr. Ştiind că limba goţilor nu poseda sunetul ci, doamna Peţan consideră normal ca semnul cu pricina, împrumutat din alt alfabet odată cu celalate litere, să nu fi avut nici o valoare fonetică, şi în acest alfabet originea semnului fiind obscură. Dacă semnul a putut să existe la goţi, înainte de slavi, Aurora Peţan întreabă de ce nu putea să fi existat şi la geţi, mai ales că ambele alfabete -cel gotic şi cel chirilic- au fost create în zona getică?  În privinţa semnului pentru gi, acesta există astăzi doar în alfabetul sârb, iar cei mai mulţi slavişti sunt de acord că este luat din alfabetul chirilic folosit în textele româneşti (la sârbi semnul este atestat pentru prima oară cu valoarea fonetică gi în sec. XVII, pe când în textele româneşti apare cu un secol mai devreme). Aurora Peţan subliniază că, desigur, există şi specialişti care afirmă că românii l-au luat de la sârbi, însă, în acest caz, semnul rămâne cu origine necunoscută în alfabetul sârb, iar problema rămâne deschisă. La toate acestea, dl. Olteanu răspunde că originea literelor în discuţie nu este deloc „necunoscută". Aşa cum se poate găsi în orice istorie a alfabetelor slave, litera chirilică Ч este împrumutată din alfabetul ebraic, din litera צ tsade non-final, o dată cu Ш din ש šin, în sec. IX. Litera Џ, spune dl. Olteanu, pare a fi cu mult mai nouă, creată pe tărâm românesc, o adaptare a chirilicului Ц pentru a transcrie sunetul /ğ/ şi împrumutată ulterior de alfabetul sârbesc. Cât despre litera gotică adusă în discuţie nu este deloc înrudită genetic cu prima, ci este o stilizare uncială, ca toate literele alfabetului lui Wulfila, a semnului grecesc 'koppa', folosit şi în alfabetul grec, şi în cele derivate din el pentru notarea numărului 90 (în greacă numerele se scriau din vechime cu litere, două dintre acestea, koppa şi stigma fiind utilizate numai în acest scop).

Alt argument utilizat de filologul clasic Sorin Olteanu, tot de natură lingvistică, este acela că literele Ι, Υ şi Η din tăbliţe se citeau ca în neogreacă, în aşa-numita „pronunţie reuchliniană", nu ca în greaca veche, cum ar fi fost natural să fie dacă plăcuţele erau antice. Aurora Peţan recunoaşte că Y (ypsilon) avea cu siguranţă valoarea 'i', la fel ca în neogreacă, deoarece apare în variaţie liberă cu I (iota), dar, susţine d-sa, acest lucru nu este un anacronism, căci încă din sec. IV a.Chr. aceste două semne se confundau în inscripţiile din Athena, iar confuzia a devenit frecventă în epoca romană, deci nu este specifică doar epocii recente. Dl. Olteanu contestă însă această argumentare, afirmând că deşi unele ezitări între [υ] şi [ι] apar şi înainte de Hristos, generalizarea pronunţiei /i/ pentru [υ] s-a produs după sec. V-VI p.Chr., iar confuzia completă între υ = η = ι (toate pronunţate /i/), aşa cum se întâmplă pe tăbliţe, este de abia de dată bizantină. În plus, spune d-sa, pe tăbliţe nu este vorba de ezitări accidentale între utilizarea lui [υ], [η] şi [ι] pentru /i/; aceste litere sunt folosite cu bună ştiinţă în mod absolut aleator pentru a reda vocala /i/, lucru care, observă dl. Olteanu, nu se întâmplă în nici un singur alfabet antic sau modern. Nicăieri literele care se pronunţă la fel nu se află în „variaţie liberă". Acolo unde ele există, folosirea lor este normată de reguli ortografice sau de tradiţie.

Cercetări. Încercări de descifrare a inscripţiilor

Din păcate, astăzi nu există la nivel oficial nici un program de studiere sau cel puţin de protejare a pieselor care se mai află în depozitul institutului. Plăcile au rămas tot neinventariate, fiind, astfel, susceptibilă chiar şi dispariţia lor completă. Conform opiniei jurnalistului Dumitru Manolache, „ideea că artefactele de la Sinaia sunt falsuri a înmormântat pentru un secol orice iniţiativă de cercetare”, „legenda” aceasta funcţionând ca o capcană în care, din nefericire, au căzut generaţii întregi de istorici, arheologi, lingvişti etc. Tot acesta observă că „subiectul a fost ocolit ca un ciumat”, din motivul că, dacă te atingeai de el, riscai descalificarea profesională, oprobriul breslei. Pentru Aurora Peţan „este un mare mister de ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese”, deşi „toată lumea ştia de existenţa lor”, mister pe care aceasta şi-l explică doar prin ipoteza conform căreia Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan, Radu Vulpe, Alexandru Vulpe „ştiau că a existat un tezaur din piese de aur care a fost distrus” şi că, astfel, „scoaterea la lumină a copiilor ar fi dus la un scandal”.

După decenii de tăcere, plăcile de la Sinaia au revenit în actualitate la începutul acestui mileniu. Istoricul Augustin Deac, cel care, în calitatea sa de cercetător la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR, văzuse, împreună cu profesorul Nicolae Copoiu, o scrisoare în care se vorbea despre plăcuţe şi despre inginerul silvic Ionescu, făcea o comunicare în iunie 2003, sub titlul „Enigma plăcuţelor cu scris dacic de la Sinaia”, la Congresul Internaţional de Dacologie, cerând autorităţilor să se implice în rezolvarea cazului dispariţiei tezaurului original. Cu acelaşi prilej, Deac a prezentat mai multe imagini cu tăbliţe, deşi la vremea aceea se vorbea doar de cele două piese de la Mânăstirea Sinaia, iar cartea lui Dan Romalo încă nu apăruse. În toamna aceluiaşi an a apărut cartea inginerului Dan Romalo, „Cronică apocrifă pe plăci de plumb?”, care valorifica, într-un studiu pertinent şi inedit, o parte din fotografiile executate de autor după război. Cartea este reeditată în 2005, sub titlul „Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?”.

Aurora Peţan a început cercetările imediat după apariţia primei ediţii a cărţii lui Romalo. În noiembrie 2003, a prezentat o primă comunicare pe această temă la institutul unde lucra, intitulată „Observaţii lingvistice asupra „Cronicii apocrife pe plăci de plumb”". Apoi, în iunie 2004, a susţinut o conferinţă la Academia Română, intitulată „O posibilă sursă de cunoaştere a limbii dace”, iar în ianuarie 2005, conferinţa „Tăbliţele de plumb dacice - fals monumental sau izvor istoric ignorat?”, la Seminarul Arheologic Vasile Pârvan al Facultăţii de Istorie de la Universitatea Bucureşti.

În anul 2014 a apărut lucrarea „Mato Davo Geto”, Studiu asupra plăcilor dacice de plumb, de Răzvan Anghel. Lucrarea identifică grupările recurente care apar în textele plăcilor şi încearcă să le pună în contextul istoric cunoscut. Sunt astfel identificate nume de regi şi chiliarhi geţi, romani sau macedoneni, unii atestaţi de alte surse iar alţii necunoscuţi, şi cetăţi dacice, unele descoperite şi cercetate arheologic iar altele necunoscute.

Sursa: Wikipedia