Tăbliţele de la Tărtăria sunt trei obiecte mici şi străvechi de lut. În Transilvania, în localitatea Tărtăria din judeţul Alba, între Alba Iulia şi Orăştie, echipa cercetătorului clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în anul 1961, trei tăbliţe de lut. Este cunoscut faptul că arheologul Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe şantierul arheologic în momentul în care s-au găsit tăbliţele de lut.

Plăcuţele au fost găsite în staţiunea preistorică de la Tărtăria, localizată în faţa Haltei CFR, loc denumit de localnici 'Gura Luncii'. Primele menţiuni în literatura arheologică despre situl de la Tărtăria au fost făcute de Marton Roska, în repertoriul arheologic al Transilvaniei, apărut în 1942. Sesizând importanţa sitului, Constantin Daicoviciu va include cercetarea sistematică a staţiunii în programul de lucru al Institutului de Studii Clasice din Cluj. Conducerea săpăturilor a fost încredinţată cercetătorului Kurt Horedt, care a efectuat aici două campanii de săpături, în august 1942 şi septembrie 1943. Săpăturile au fost reluate după mai bine de două decenii, de către Nicolae Vlassa, doctorand al profesorului Horedt. Vlassa s-a dovedit mai mult decât inspirat în alegerea locului săpăturii sale, deoarece avea să descopere aici celebrele plăcuţe de lut cu semne pictografice.

Tăbliţele au fost descoperite într-o groapă în care se aflau câteva fragmente dintr-un schelet, mai ales resturi dintr-un craniu aparţinând unei femei având în jur de 50-55 de ani, oase a căror datare cu radiocarbon plasează vechimea acestora între 5.370 şi 5.140 în.Hr.

Tăbliţele, care au fost datate în jurul anului 5.300 î.Hr., de cercetătorul german Harald Haarmann, au simboluri similare culturii Vinča, fiind subiectul a numeroase şi controversate polemici printre arheologii de pretutindeni, întrucât (în opinia unora) tăbliţele ar prezenta cea mai veche formă de scriere din lume.

Două dintre ele sunt găurite şi sunt acoperite cu semne, iar a treia foloseşte o modalitate de scris pur pictografică, respectiv reprezentarea stilizată a unui animal (capră), un simbol vegetal şi un altul neclar. Cea de formă discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărţite prin linii. Este considerată ca fiind cea mai apropiată de o scriere adevărată. O bună parte din semnele conţinute pe ea se regăsesc în literele conţinute în inscripţiile arhaice greceşti (dar şi la scrierile feniciană, etruscă, italica veche, iberică).

Subiectul tăbliţelor de la Tărtăria are o frecvenţă de citare în articolele ştiinţifice şi arheologie mult mai mare decât majoritatea artefactelor arheologice. Se pare totuşi că frecvenţa nu ajunge la cotele la care sunt citate scrierile sumeriană, linear B sau linear A. Tăbliţele de la Tărtăria sunt citate foarte des, atunci când subiectul discuţiei este începutul scrisului în lume şi/sau cele mai vechi scrieri din lume. Ele sunt adeseori citate, în sensul că ar putea candida la cel mai vechi scris din lume. Aceasta se datorează pe de o parte faptului că tăbliţele poartă semne, dar motivul principal este vîrsta prezumată asociată acestor tăbliţe (şi desigur semnelor). Dacă vârsta estimată, cea de 5500 î.Hr. s-ar dovedi în final a fi reală, iar semnele se dovedesc a fi scris, atunci ele sunt cele mai vechi artefacte purtătoare de scris din lume. Celelalte candidate la cea mai veche scriere din lume şi anume, scrierile egipteană, Harappa şi cea sumeriană, datează toate din jurul datei de 3200-3500 î.Hr. Evident, distanţa în timp între 3500 î.Hr. şi 5500 î.Hr. este mare.

Din păcate există un obstacol insurmontabil în ceea ce priveşte determinarea vârstei (posibilitatea datării cu carbon radioactiv nu mai există datorită unui tratament termic). În ceea ce priveşte faptul că pe ele este sau nu un scris, speranţe există şi în timp cercetătorii vor putea spune dacă este doar proto-scriere sau scris adevărat, în acest caz din urmă desigur vor trebui să spună despre ce fel de scris anume este vorba pe fiecare din ele (ex. pictografic, ideografic, silabar etc).

Observând similitudini între tăbliţele găsite la Tărtăria şi scrierile de pe tăbliţele sumeriene de la Uruk şi Djemdet Nasr, cele din urmă datând de la sfârşitul mileniului al IV-lea şi începutul mileniului al III-lea î.Hr., N. Vlassa a luat în considerare ipoteza conform căreia şi tăbliţele de la Tărtăria ar fi vestigii ale unei scrieri străvechi legate de scrierea sumeriană. Tăbliţele de la Tărtăria ar fi însă mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene, fiind datate (este adevărat, prin metode indirecte; este de văzut ce se înţelege prin metode indirecte) din prima jumătate a mileniului IV î.Hr. Astfel, dacă se admite că ele reprezintă într-adevăr scrieri, Tăbliţele de la Tărtăria sunt cele mai vechi scrieri din lume găsite până-n prezent. Cele 3 tăbliţe de la Tărtăria au fost, totuşi, datate indirect, căci din cauza conţinutului prea mic de carbon şi cel mai important datorită unui tratament termic de coacere în cuptor, pentru o mai bună conservare, nu mai pot fi datate niciodată cu radiocarbon. S-au făcut analize pe alte obiecte (oase) găsite împreună cu ele în groapa rituală. Aceasta este metoda numită mai sus metoda indirectă. Cu toate acestea, există voci sceptice care susţin că tăbliţele sunt falsuri, „puse” în groapă de descoperitor, fapt ce nu poate fi clar infirmat, de vreme ce nu se pot lua probe din piese. Sau dacă nu sunt falsuri, au fost luate din bogata moştenire de obiecte descoperite anterior de Zsofia Torma, mii din ele aflate în nu prea mare sau clară ordine în subsolul muzeului din Cluj.

Tăbliţe oarecum asemănătoare au fost găsite în colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, într-un nivel neolitic, însă acestea corespund mileniului III î.Hr. Tăbliţele de la Karanovo sunt reprezentate de câteva sigilii de lut dintre care unul - rotund, cu diametrul de 6 cm - are gravate semne pictografice şi este împărţit în patru sectoare clar delimitate, la fel ca tăbliţa discoidală de la Tărtăria.

Şi la Gradeşniţa, localitate din nord-vestul Bulgariei, s-au găsit două platouri de dimensiuni reduse; pe fundul uneia dintre ele se poate recunoaşte reprezentarea schematică a unei fiinţe omeneşti sau divinităţi, iar cel de-al doilea relevă o decoraţie care ar putea fi o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanovo şi de una din tăbliţele de la Tărtăria.

Unii cercetători sau entuziaşti, pe baza celor trei descoperiri presupus mai vechi decât scrierea sumeriană, au ridicat ipoteza că scrierea în general, apoi sub forma pictogramelor a apărut mai întâi în sud-estul Europei şi nu în Mesopotamia, teorie puternic criticată în arheologia mondială. De asemenea există ipoteza că aceste piese ar fi ajuns în Transilvania datorită unor contacte economice sau de altă natură cu Orientul Apropiat deşi datarea tăbliţelor este mai timpurie cu un mileniu faţă de apariţia scrisului în Orient. De asemenea există ipoteza unui contact şi transmiterii din aria Egeeană, existând multe elemente care îndreaptă cercetătorii în mod special spre zona insulelor Ciclade. Lăsăm la o parte faptul că aria Cicladelor este legată direct şi strâns de precursorii civilizaţiei greceşti (civilizaţiile pelasgilor, minoanilor, micenienilor). Prezenţa unor artefacte ridică un semn de întrebare: este vorba de

  • statuetele din alabastru, acest material fiind folosit în Ciclade, stilul sau maniera execuţiei este asemănătoare cu cea de acolo, precum şi
  • obiecte de podoabă, fiind vorba de scoicile Spondylus care cresc cu precădere în Marea Mediterană.


Unii savanţi ruşi, americani, bulgari şi britanici au sugerat că poporul din Sumer a emigrat spre Orient pornind din spaţiul carpato-danubian, ceea ce ar putea explica diferenţele surprinzătoare dintre culturile sumerienilor şi ale vecinilor lor semiţi.

Arheologul clujean Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe şantierul arheologic de la Tărtăria Gura Luncii în momentul descoperirii tăbliţelor, descoperirea fiind făcută cu puţin înainte de încheierea programului de lucru. De asemenea tratamentul la care au fost supuse piesele nu este menţionat în raportul preliminar de săpătură şi nu există schiţe şi fotografii ale pieselor din care să reiasă poziţia lor exactă în momentul descoperirii. Schiţele relativ la poziţionarea gropii ritualice nu sunt bine făcute, de fapt nu ne putem baza pe ele. De asemenea este cunoscut faptul că N. Vlassa nu a putut fi găsit ore în şir imediat după momentul descoperirii, de fapt a fost de găsit doar a doua zi. Apoi este cunoscut faptul că era reticent sau chiar refuza discuţii cu colegii sau prietenii apropiaţi asupra amănuntelor descoperirii. A declarat un număr variabil de artefacte (mai mic) decât au fost în realitate.

Descoperirea tăbliţelor a stârnit curiozitatea cercetătorilor pe plan mondial şi s-a pus problema datării cu radiocarbon a pieselor descoperite. În anii trecuţi a fost imposibilă datarea cu carbon radioactiv în primul rând datorită conţinutului mic de carbon (lutul sau argila era nisipos, cu conţinut mare de siliciu). Piesele au fost apoi introduse după descoperire într-un cuptor al laboratorului de restaurare din Cluj şi arse, astfel că acest mod de datare nu mai poate fi efectuat. Motivul este degradarea carbonului, metoda şi tehnica de datarea excluzînd obiectele supuse unui tratament termic. S-a realizat în schimb o datare a scheletului lângă care s-au descoperit tăbliţele, rezultând cu aproximaţie anul 5300-5500 î.Hr. În fapt, în ştiinţă sub nici o formă nu se poate atribui vârsta unui obiect ca fiind aceea a altui obiect chiar acesta din urmă fiind găsit lângă sau în vecinătatea primului.

Articolele scrise de Nicolae Vlassa după această descoperire nu prezintă clar situaţia stratigrafică a tăbliţelor şi nu există o reproducere in situ a complexului arheologic în care au fost descoperite tăbliţele. Există o singură fotografie de la o distanţă mare a complexului arheologic în care nu apare nici un fel de material arheologic.

Neconcordanţe în ceea ce priveşte semnele

Admiţând părerea generală că au fost găsite împreună, cele trei tăbliţe prezintă trei modalităţi de scriere diferite:

  1. pictografică (tăbliţa dreptunghiulară fără orificiu)
  2. scriere de tip anatolian (tăbliţa dreptunghiulară cu orificiu; v. semnele corespunzătoare literelor din alfabetele anatoliene)
  3. scriere propriu-zisă; (tăbliţa rotundă; v. spre exemplu semnele corespunzătoare literelor din alfabetele carian sau din cele arhaice greceşti).

Argumente pentru scriere adevărată

  • Tăbliţa dreptunghiulară cu semne pictografice nu întâmpină absolut nici un obstacol pentru a transmite un mesaj în acest fel.
  • Cea dreptunghiulară cu gaură, prezintă semne care pot fi găsite în majoritatea lor în alfabetele Anatoliene
  • Cea rotundă, exceptând trei semne cu aspect de ideograme care au o discuţie separată (pot fi compuse spre exemplu din semne elementare),prezintă semne care în majoritatea lor se regăsesc în alfabetele arhaice greceşti (dar nu numai). Vezi formele arhaice pentru eta, delta, ro etc.

Imposibilitatea unei descifrări sau citiri univoce, ultimative şi fără a putea fi contestată

Cele mai mari şanse pentru citire le are tăbliţa pictografică, (unde semnul în formă de capră reprezintă chiar capra, apoi motivul vegetal şi încă un animal). Accepţia generală este că un artefact purtător de scris la care nu se cunoaşte nici limba şi nici scrisul, are şanse zero de a putea fi descifrat. Chiar şi în cazul în care se cunoaşte limba dar nu se cunoaşte scrisul sau invers se cunoaşte scrisul dar nu se cunoaşte limba, este necesar un număr minimal de tablete. Acest număr minimal este considerat de paleografi a fi de ordinul zecilor, sau chiar din păcate ar trebui să fie de ordinul sutelor. Michael Ventris şi Chadwick au avut nevoie de sute de tăbliţe pentru a descifra scrierea linear B. Scrierea linear A nu este nici acum descifrată deşi semnele linear A prezintă similarităţi cu a celei linear B însă nu se cunoaşte limba. Nu este cazul pentru tăbliţele de la Tărtăria, unde avem doar câte una pentru fiecare fel de scris. Atenţie, chiar cunoscînd accepţia fonetică a semnelor, numărul de combinaţii din care rezultă diferite cuvinte este extrem de mare, ceea ce face imposibilă o singură opţiune de citire integrală a unei tăbliţe.

Ipoteza civilizaţiei de pe Valea Dunării

Ideea civilizaţiei de pe Valea Dunării şi posibilitatea apariţiei scrierii în această zonă este susţinută printre alţii de Marco Merlini, Harald Haarman, Joan Marler, Marija Gimbutas, Sorin Paliga ş.a.. Spre deosebire de scrisul cuneiform sau ieroglifele egiptene care au apărut în urma necesităţii de a efectua calcule agricole, scrierea din Valea Dunării avea o funcţie religioasă. Civilizaţia apărută pe valea Dunării este cea mai veche civilizaţie din Europa (5500-3500 î.e.n.), acoperind un spaţiu care se întindea din partea de nord a Greciei actuale şi până în Slovacia şi din România până în Croaţia. Civilizaţia corespunde în mare măsură culturii Vinča-Turdaş. Tăbliţe asemănătoare cu cele de la Tărtăria s-au descoperit în Româna şi în punctul numit Vadu Rău, din localitatea Fărcaşa (Jud. Neamţ). Aici s-au descoperit o serie de obiecte neolitice, cum ar fi: fusaiole, greutăţi pentru plasele de pescuit sau pentru războiul de ţesut, topoare şlefuite din piatra dar şi nişte tăbliţe din lut ars. Unele tăbliţe sunt de forme rectangulare, ovale sau rotunde, care prezentă pe una din feţe diverse semne incizate: romburi franjurate, linii intersectate, alte linii mai mici aşezate in rând, diverse puncte scobite etc. O parte din aceste tăbliţe sunt relativ identice cu cele descoperite de arheologul Nicolae Vlassa in anul 1961 la Tărtăria. Semne similare cu cele de la Tărtăria se regăsesc pe mii de artefacte descoperite în diferite zone din Europa de sud-est, în situri arheologice ca: Parţa, Tangiru, Cucuteni (România), Duruitoarea Veche (Moldova), Tripolie (Ucraina), Vinča (Serbia) etc

Cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas a formulat în anii 1950 Teoria culturii gorganelor sau Ipoteza kurgană. Marija Gimbutas a descris un model de preistorie europeană în care „Cultura Danubiană” formează miezul aşa zisei Europe Vechi, o civilizaţie relativ avansată, vorbind limbi preindoeuropene, care a fost invadată de triburile protoindoeuropene masate în stepa nordică a Mării Negre. Triburile protoindoeuropene erau de fapt păstori nomazi, care s-au răspândit iniţial în întreaga stepă din nordul Mării Negre, din jurul Mării Caspice şi parţial în Europa de est. Gimbutas a propus trei valuri de extindere a culturii gorganelor. Primul val are un areal de extindere de la Volga inferioară în Europa de Est şi duce la coexistenţa culturilor Kurgan I şi Cucuteni-Tripolie. Migraţiile primului val se extind până în Balcani şi, de-a lungul Dunării, până la culturile Vinca şi Lengyel în Ungaria.



Autorităţile din Alba intenţionează să înfiinţeze la Tărtăria o rezervaţie şi un muzeu al sitului, unde vor fi expuse piesele descoperite acolo, mai puţin tăbliţele. În acest sens, Consiliul Judeţean Alba a acordat Primăriei din Sălişte fondurile necesare pentru a achiziţiona terenul cu situl arheologic. În urmă cu peste un deceniu, la intrarea în sat, a fost dezvelit un monument de granit, de opt tone, care reproduce pe una din feţe, la scară mărită, imaginile de pe cele trei tăbliţe şi inscripţia '5.500 î.Hr. Primul mesaj scris din istoria omenirii'.

Sursa: wikipedia


Un reportaj foarte bine decoumentat despre tăbliţele de la Tărtăria a fost publicat de AGERPRES.