Coiful de la Coţofeneşti este un coif geto-dac, ce datează din prima jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. şi a fost descoperit în anul 1928 în satul Coţofeneşti, comuna Poiana Vărbilău, judeţul Prahova, de către un elev al şcolii primare din localitate. Este o piesă din aur masiv, cântărind 770 grame, aproape intactă. Îi lipseşte doar partea superioară a calotei, în rest, nici un detaliu de decor nu este deteriorat.

Coiful de la Poiana Coţofeneşti este datat în jurul anilor 400 î.e.n. Foarte probabil, obiectul a aparţinut unui rege geto-dac - căpetenie a unei formaţiuni politice autohtone constituită în zonă, pe la sfârşitul secolului V, începutul secolului IV i.e.n.

Coiful are o calotă de aur împodobită cu şapte rânduri paralele de nasturi conici radiaţi, are pe marginea inferioară un chenar de linii spirale punctate, care încadrează patru plăci acoperite cu reliefuri. Cea din faţă reprezintă o pereche de ochi holbaţi, cu sprâncene duble şi întoarse în aşa fel încât să inspire groază. (Acelaşi motiv apotropaic se regăseşte şi pe alte coifuri antice descoperite pe teritoriul României.) Cea din spate, despărţită în două registre, înfăţişează în registrul superior figuri de oameni fantastici, cu picioarele în formă de şerpi, iar în cel inferior animalele fantastice urmărindu-se unele pe altele. Cele două plăci laterale reprezintă scene de sacrificiu, cu preoţi purtând pe cap tiare. După alţi autori, pe cele două obrăzare fixe dreptunghiulare, care au fiecare câte un orificiu la bază, este reprezentată aceeaşi scenă de sacrificiu: un războinic înjunghiind un berbec.

Coiful de paradă a fost lucrat din două bucăţi de tablă de aur, produse prin batere la rece, dintr-un lingou de aur natural, nerafinat, cu compoziţia: Au = 760‰, Ag = 225‰ şi Cu = 10‰. Tabla de aur utilizată pentru producerea coifului de paradă de la Coţofăneşti are grosimi variabile. Acestea merg de la 2,82 mm, în partea de la bază, până la numai 0,76 mm, în zona superioară calotei păstrate. Corpul principal al coifului de paradă de la Coţofăneşti are înălţimea totală de 24,32 cm, având diametrul interior, în zona mediană (în zona ochilor), de 18,42 cm, de 17,6 cm (în dreptul urechilor) şi de numai 13,5 cm, în zona rupturii calotei.

„Paternitatea“ descoperirii coifului este una contestată, singurul aspect în privinţa căruia există unanimitate este aceea că descoperirea a fost întâmplătoare. Cea mai vehiculată versiune este aceea că obiectul a fost găsit de un elev al şcolii primare din Coţofeneşti, în timp ce ara.

O altă variantă spune că a fost descoperit după o ploaie torenţială, de către doi copii, la rădăcina unui nuc şi a zăcut pe un coteţ câteva luni.

Potrivit istoricilor Radu Coroamă şi Vlad Manoliu, numele obiectului ar trebui, poate, să fie nu „coiful“ (de ceremonie) de la Poiana Coţofeneşti, ci „căciula de aur“, deoarece „omul de inimă care l-a donat la 18 aprilie 1929 la Onor Direcţiunea Arheologică, Ion Marinescu Moreanu, l-a botezat aşa“.

Într-un studiu de specialitate apărut în publicaţia „Muzeul Naţional“, nr.IX, din 1997, cei doi istorici fac o scurtă poveste a descoperirii coifului. Aceştia reproduc şi prima descriere a coifului făcută de scriitorul Ion Marin Sadoveanu, apărută în presa vremii, articolul „Domnul Ion Marinescu Moreanu“, publicat în „Rampa“ din aprilie 1929, p.1: „Închipuiţi-vă un trunchi de con din tablă fină de aur presărată cu melci în spirale, uşor reliefaţi pe toată suprafaţa sa. Plăcile din acelaşi metal, care îl continuă pentru acoperirea urechilor şi a cefei, împodobite cu minunate reliefe, închipuind călăreţi pe himere, cu pumnale în mâinile ridicate. Iar frontonul cizelat cu un minunat motiv de ochi stilizaţi“.

Potrivit celor doi istorici, Ion Marinescu (Moreanu este adăugat numelui după locul naşterii, Moreni) a fost al nouălea copil al unei familii de ţărani din satul Pietriş-Moreni.

În cei 85 de ani de viaţă (1878-1963), rămas orfan de tată de la 9 ani, a reuşit, datorită unei înzestrări naturale deosebite, să se ridice atât din punct de vedere material cât şi spiritual. Din băiat de prăvălie a ajuns cu timpul un comerciant respectat şi s-a înrolat voluntar pe front în Primul Război Mondial, deşi era scutit de serviciul militar, ca fiu de văduvă. Revenit în Ploieşti, şi-a găsit afacerea distrusă, dar a luat-o din nou de la zero, devenind unul dintre filantropii oraşului.

„Acesta este omul căruia i s-a adresat în ianuarie 1929, cu încredere, un fost camarad de tranşee, Simion Alexandru, din satul Coţofeneşti, comuna Poiana Vărbilău. Acesta aducea cu el un ciudat obiect din aur pe care ar fi dorit să-l valorifice. Copiii săi, care împreună cu alţii, păzeau vitele la păscut pe malul râului Doftana, au văzut în mal un obiect strălucind foarte tare în razele soarelui de vară, în 1928. Jucăuşi, copiii au scormonit în mal de unde au scos ceea ce ei numeau «o căciulă strălucitoare». Au început să şi-o smulgă unul altuia din mâini până când i-au rupt partea superioară. Copiii lui Simion Alexandru au rămas cu corpul căciulii pe care l-au adus acasă. Partea superioară şi-a pierdut urma. Ajunge din mâinile celorlalţi copii la părinţi care, nerealizându-i decât valoarea strict materială, au valorificat-o probabil ca metal preţios“, scriu Radu Coroamă şi Vlad Manoliu povestea descoperirii coifului, pe baza mărturiilor copiilor lui Ion Marinescu Moreanu care au memorat cu pietate istorisirea, adeseori repetată de tatăl lor. Deşi nu era specialist, Moreanu intuieşte valoarea obiectului şi îl cumpără de la Simion Alexandru cu o sumă foarte mare de bani, 35.000 de lei. Din acest moment, „căciula strălucitoare“ găsită de copii devine „casca de aur găsită în judeţul Prahova“.

Profesorul emerit Paul D. Popescu - istoric şi publicist de marcă, descrie în „Carte pentru Vâlcăneşti“, Ed. Libertas, 2008, istoria COIFULUI DE AUR. Din păcate, în pofida precizărilor autorului - „Lucrurile de mai sus le-am aflat chiar de la preotul Gheorghe Marinescu, în vara anului 1944“ - recent, profesorul Ştefan Gh. Marinescu, fiul preotului Gheorghe Marinescu, născut (atenţie!) în satul Coţofeneşti la 29 august 1928, contestă o serie de date în legătură cu: anul descoperirii coifului de aur, împrejurările, persoanele implicate şi etapele descoperirii obiectului, contactul direct al preotului Gh. Marinescu cu coiful etc., prezentându-ne declaraţia autentică pe care o publicăm în continuare:

Era în vara anului 1926, când doi copii (Simion şi Cojocaru), păscând oile, s-au adăpostit sub un nuc în urma unei ploi vijelioase. Torenţii de apă au scos la iveală părţi dintr-un obiect strălucitor. După ce ploaia a încetat, cei doi copii au scos din pământ obiectul care-i fascinase. Copilul Simion l-a purtat pe cap mai bine de două săptămâni, în timp ce mergea cu oile la păscut. S-au mai jucat cu acest obiect (coiful) fraţii Simion prin casă. Din acest motiv s-au desprins din coif şi câţiva „bănuţi“ ce-l ornau. Plictisit de-atâta joacă cu coiful, tatăl copilului l-a suit pe vârful coteţului, lăsându-l acolo până în primăvara anului 1927.

Tânărul preot Marinescu Gheorghe ajunge cu botezul la familia Simion. Este atras de „bănuţii“ sclipitori aruncaţi prin casă. Roagă pe tatăl copilului să-i dea şi lui un "bănuţ" să-l analizeze la un bijutier. Între timp, cetăţeanul îi spune că „bănuţii“ sunt desprinşi dintr-un obiect (o tinichea) care este aruncat pe coteţ. Preotul n-a avut atunci curiozitatea să vadă obiectul. Faptul că preotul s-a mirat de strălucirea "bănuţului" i-a dat de bănuit săteanului.

A doua zi, cetăţeanul ia obiectul de pe coteţ şi pleacă cu el la Ploieşti. Ajunge la argintarul (bijutierul) Moreanu. Acesta (argintarul) dă cetăţeanului o sumă frumuşică de bani, spunându-i că-i compus din ceva aramă şi alte metale.
După două săptămâni merge şi preotul Marinescu cu „bănuţul“ la Ploieşti, la un alt bijutier, care-i confirmă pe loc că „bănuţul“ este din aur. Revenit în sat, preotul merge la Simion acasă şi îi spune că „bănuţul“ este din aur, şi-i cere acestuia să-i arate obiectul.

Săteanul îi mărturiseşte preotului că a dat obiectul argintarului Moreanu din Ploieşti.

Auzind că obiectul este de aur, cetăţeanul pleacă din nou la Ploieşti, la Moreanu, cerându-i alţi bani. Moreanu îi oferă o sumă dublă, luându-i şi o declaraţie că a vândut obiectul şi nu are nicio altă pretenţie. Aflând de toate aceste peripeţii cu coiful, preotul Gh. Marinescu pleacă la Bucureşti, la Muzeul de Istorie, unde lasă şi un memoriu. Nu se întreprinde nimic, considerând că sunt simple fabulaţii ale unui tânăr preot de 22 de ani ...

După aproximativ o lună, preotul Gh. Marinescu pleacă din nou la Bucureşti, de data aceasta împreună cu învăţătorul Vasilache (un moldovean, tot tânăr, de 20 de ani). La insistenţele acestora, cei de la Bucureşti au afirmat că nu pot face o descindere la Moreanu fără date concrete. Era la mijloc inviolabilitatea domiciliului. Au promis însă că vor trimite o echipă de arheologi la faţa locului şi, dacă vor găsi ceva urme, vor merge la Moreanu la Ploieşti.

Duminica următoare, după slujba de la biserică, afară aşteptau câţiva necunoscuţi. Erau de la Muzeul de Istorie din Bucureşti. Preotul ia şi pe învăţătorul Vasilache şi pleacă împreună cu cei de la Bucureşti la locul unde se bănuia că a fost găsit coiful. La acest grup se mai ataşează câţiva săteni cu sape şi lopeţi. După două zile de săpături se găsesc resturi ("bănuţi") din coif.

Cetăţeanul Simion vâzând zarva de la locul unde a fost găsit coiful pleacă imediat la Ploieşti la Moreanu.

Acesta, intuind ce se poate întâmpla, ia coiful (pe care nu-l transformase în bijuterii) şi-l duce la Bucureşti, la Muzeul de Istorie. I se acordă o sumă de zeci de ori mai mare decât suma pe care i-o oferise el lui Simion. Când echipa de arheologi a ajuns la Ploieşti, la Moreanu, coiful era deja la Bucureşti. Aceasta este adevărata poveste a coifului de aur de la Coţofeneşti. Orice altă descriere este fabulaţie sută la sută.

Am considerat că este de datoria mea să redau aidoma faptele aşa cum s-au desfăşurat
“.


Coiful de la Coţofeneşti face parte din Tezaurul României, acum fiind expus la Muzeul Naţional de Istorie a României, în sala de tezaur.

Surse: wikipedia, adevarul.ro, ziarul oglinda