Despre condiţiile reale de descoperire sau despre numărul iniţial al tezaurelor şi al obiectelor care compun Tezaurul de la Perşinari nu s-au păstrat informaţii sigure. Se pare că tezaurul este de fapt format din două tezaure descoperite la Perşinari. Unul a fost găsit în 1954 de către un localnic cu ocazia săpării unei gropi pentru scos lut de pe terasa pârâului din localitate. Acesta era alcătuit cel puţin dintr-o spadă scurtă de aur şi patru sau cinci topoare miniaturale din argint.

Un al doilea tezaur a fost găsit în anul 1962, când un alt sătean a găsit un număr neprecizat de obiecte din aur, pe un teren situat la circa 50-60 m est de locul primei descoperiri. Acesta era alcătuit din cel puţin 12 pumnale din aur.

Tezaurele de la Perşinari se datează în perioada mijlocie a epocii bronzului şi se compun din: o spadă mare, masivă (din care lipseşte vârful şi mânerul), realizată prin turnare şi finisată prin presare la cald, cu o nervură median ce se pierde într-un evantai în partea superioară; 11 pumnale simple, cu nervură mediană, turnate, aflându-se în diferite stadia de prelucrare, dar neterminate.

De notat faptul că în vara anului 1976 au mai fost recuperate de la descoperitori fragmentele unui alt pumnal, identic cu cele de mai sus. O dată cu obiectele de aur au mai fost descoperite mai multe toporaşe miniaturale din argint, asemănătoare cu cele din aur component ale Tezaurului de la Ţufalău.

Este posibil să fi fost utilizate ca arme de paradă, fiind asemănătoare cu unele de bronz placat cu aur descoperite la Micene de Heinrich Schliemann. Specialiştii cred că tezaurul datează din epoca mijlocie a bronzului tracic, sec. XVII-XV î.Hr. Acest model (de tip „micenian”) ne face să creăm o paralelă între cele două civilizaţii, sau chiar o legătură peste milenii. Cel ce le-a făurit, se pare că a fost nevoit să le ascundă înainte de a le finisa. Sunt arme de paradă, arme emblemă, arme oferite unui zeu al războiului. Atât pumnalele, cât şi sabia, au câte o nervură centrală, care la sabie se desparte în mai multe fire, către mâner, şi au aripioare la bază. Sabia (fragmentul păstrat) nu are nici vârf, nici mâner: lungime – 28,90 cm; lăţime maximă – 11,90 cm; grosime maximă – 1,50 cm; greutate – 1,400 gr. Pumnalele: lungime – între 18,70 cm şi 23,50 cm; lăţimea maximă – 8,00 cm; greutate – între 233,200 şi 505, 760 gr.

Civilizaţia miceniană reprezintă prima epocă importantă a civilizaţiei greceşti, fiind opera aheilor. Până atunci, despre greci nu se auzise nimic în istorie, traco-geto-dacii fiind cei care populau împrejurimile Mării Getice (Marea Neagră). Termenul de „civilizaţia miceniană” este pur convenţional, creat de către istorici, în sensul că nu presupune existenţa unei unităţi nici teritoriale, nici politice. Dintre numeroasele mici state ahee, cel a cărui capitală a fost oraşul Micene era desigur cel mai puternic (urmat de alte oraşe ca Argos, Tirint, Pilos, Atena,Teba). Aheii sunt atestaţi în Grecia de prin anul 1600 î.Hr. (dar nu înainte de acestă perioadă). În curând ei vor ocupa parţial Grecia centrală, nordul Peloponezului cu insulele din zona centrală şi sudică a Mării Egee. Înainte de anul 1400 î.Hr. cuceresc Creta şi o jefuiesc de comori pe care le transportă la Micene. Nimeni nu spune pe cine jefuiesc grecii, pământurile cui le ocupă grecii (aheii).

Ultima mare întreprindere războinică a aheilor a fost războiul contra Troiei – război a cărui importanţă a fost mult exagerată de poemele homerice. La Troia, pe locul unei aşezări datând din neolitic au fost construite succesiv începând din mileniul al 3-lea î.Hr. – de către o populaţie amestecată în această zonă (erau cu toţii seminţii din „păstaia” Geţilor de Aur primordiali) – nouă oraşe pe acelaşi loc cu acest nume. Troia era situată într-un punct care controla strâmtoarea Hellespontului şi în plus poseda şi un teritoriu foarte bogat, renumit pentru creşterea berbecilor şi cailor (creşterea animalelor în care excelau geţii). O coaliţie de 28 de state aheene, totalizând un număr de aproximativ 100.000 de luptători, îmbarcaţi pe 1200 de corăbii, cele mai mari ducând câte 120 de oameni, sub comanda regelui Micenei, Agamemnon, au asediat timp de zece ani Troia.

Evenimentul este plasat de Eratostene în anul 1183 î.Hr. După ce au cucerit oraşul şi l-au jefuit, aheii s-au retras. Civilizaţia miceniană n-a durat nici şase secole. Rând pe rând palatele şi cetăţile miceniene au fost jefuite şi distruse. Singura cetate care şi-a continuat existenţa încă multe veacuri a fost Atena. Oraşul Micene a supravieţuit până către 1100 î.Hr. Cauza prăbuşirii civilizaţiei miceniene a fost în principal determinată de invazia ultimului val de triburi greceşti ale dorienilor, invazie în urma căreia va dispărea – pentru o perioadă de cinci secole – şi scrierea în Grecia (păi atunci cine scria de fapt istoria?). Săpăturile inagurate în 1876 la Troia (cetate traco-getică) de către H.Schlieman au dezvăluit o civilizaţie impunătoare şi bogată, deschizând calea cercetării epocii bronzului în Grecia. Dar până să apară această epocă în Grecia, a apărut în România, prin Tezaurul de la Perşinari, încadrat în perioada mijlocie a epocii bronzului, în perioada sfârşitului mileniului al III-lea şi prima jumătate a mileniului al II-lea î. Hr.

Localitatea Perşinari din zona Munteniei, are dovezi arheologice ce atestă existenţa sa încă din neolitic. Comuna Perşinari se află situată în câmpia înaltă Titu – Târgovişte, parte componentă a Câmpiei Române, în partea centrală a judeţului Dâmboviţa, la o distanţă de 20 km de municipiul Târgovişte şi la o distanţă de 20 km de oraşul Titu, pe şoseaua care leagă municipiul Târgovişte de oraşul Titu (DJ 721).

Comuna este aşezată aproape de cursul râului Dâmboviţa care traversează localitatea pe o lungime de aproximativ şase kilometri. Pe cursul acestui râu, în partea de nord a comunei, în anii 80 s-a construit un baraj cu lac de acumulare. Prima atestare documentară scrisă a satului Perşinari datează din anul 1774, când Divanul Ţării Româneşti dă ordin Mănăstirii Nucetu şi ispravnicilor judeţului Dâmboviţa să oblige pe locuitorii de pe moşia Perşinari să facă clacă şi să plătească dijma cuvenită.

Se pare că satul, ca aşezare umană, are rădăcini mult mai vechi, dovada fiind chiar acest tezaur dacic din piese de aur. Tezaurul confirmă apariţia unor centre metalurgice locale importante, iar piesele ce îl alcătuiesc prezintă acel stadiu premonetar din epoca bronzului. Lângă pârâul Nuciţel, ce curge la apus de aşezarea actuală a satului, s-au descoperit urmele unei aşezări din aceeaşi epocă a bronzului, şi anume o aşezare civilă rurală, fortificată cu val şi şanţ de apărare pe latura de vest.

Solul castaniu din zonă atestă existenţa anterioara a unei păduri sesizată şi cartografic până la sfârşitul secolului al XIX-lea. În documentele vechi apar două denumiri pentru această localitate şi anume: Tabăra de Jos şi Tabăra de Sus ceea ce corespunde cu ipoteza că satul ar fi avut mai întâi o vatră pe malul stâng al râului Dâmboviţa.

În anul 1697, la 21 Ianuarie, o parte din moşia Tabăra de Jos (trei funii de moşie) este vândută de Neagoe Izbaţa lui Ienache Văcărescu. Mai există o ipoteză potrivit căreia locuitorii de pe malul stâng al Dâmboviţei au fost mutaţi de boier pe deal datorită faptului că erau deseori inundaţi sau din dorinţa acestuia de a avea cât mai mult teren arabil. Denumirea satului Perşinari apare pentru prima oară în documentele scrise în anul 1774. Se presupune că satul şi-ar fi luat denumirea de la o livadă cu piersici ce există în această zonă, sau de la numele unui boier ce a trăit în aceasta zonă şi care se numea Stan Perşinaru (de la „perşi”?).

Piesele care compun Tezaurul dacic de la Perşinari descoperite în 1962, au ajuns la început la Bucureşti, la Banca Naţională a României, unde au fost considerate aur dentar. Pumnalele au fost salvate de la topire de Octavian Iliescu, care le-a identificat ca obiecte din epoca bronzului. În anul 1963 au intrat în colecţia Cabinetului Numismatic al Bibliotecii Academiei Române. Actualmente piesele sunt expuse la Muzeul Naţional de Istorie a Românei, în sala Tezaur.

Material publicat în ziarul natiunea
Sursa foto: https://www.amanet.ro