Neagu Djuvara a ţinut sã lãmureascã un moment decisiv din istoria recentã: 23 august 1944. Neagu Djuvara e ultimul martor ocular în viaţã al poveştii “telegrama de la Stockholm”. El a fost mesagerul trimis în Suedia pentru reluarea negocierilor de armistiţiu şi aratã cã intenţia mareşalului Antonescu de a semna armistiţiul cu sovieticii era profund neserioasã.

De zeci de ani se vânturã informaţia cã ar fi existat o telegramã sositã în dimineaţa lui 23 august 1944 care ar fi acceptat condiţiile mareşalului Antonescu şi l-ar fi încuviinţat sã semneze armistiţiul cu Uniunea Sovieticã. Informaţia e cu totul eronatã. Acceptarea celor douã condiţii de ameliorare cerute de mareşal fusese transmisã la Bucureşti din 30 mai 1944. Deci cu aproape trei luni înainte de 23 august.
-Telegrama sositã de la Stockholm în dimineaţa lui 23 august nu anunţa, nicicum, un acord cu mareşalul Antonescu, dupã cum voi dovedi mai jos.
-A scrie cã sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcã Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţã crasã a cursului evenimentelor, ori un neadevãr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pãtrunseserã de mai multe sãptãmâni pe o bunã bucatã de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivã din 19-20 august s-a fãcut de pe o linie între Chişinãu şi puţin la nord de Iaşi. Iar rezistenţa unitãţilor române s-a arãtat atunci pentru prima oarã extrem de slabã, prefãcânduse într-o adevãratã derutã. (Voi arãta mai jos propriile cuvinte pe care mi le-a spus mie Mihai Antonescu, chiar în noaptea de 22 cãtre 23 august, când m-a trimis la Stockholm cu instrucţiuni pentru ministrul nostru Fred Nanu, ca sã se reia negocierile cu doamna Kolontay, ambasadoarea sovieticã.)
- Din cele douã ameliorãri cerute de Antonescu la “capitularea necondiţionatã”, zona neocupatã de armata sovieticã în cazul ocupãrii întregului teritoriu naţional ar fi fost un judeţ din extremul vest al ţãrii unde sã se menţinã guvernul ţãrii şi nu “o zonã neutrã pe frontul din Moldova”!

Cititorii trebuie sã afle din capul locului cã informaţiile pe care ţin sã le dau în prezenta scrisoare se întemeiazã pe faptul cã, intrat la Ministerul de Externe prin concurs, în primãvara lui 1943 (dupã ce fusesem mobilizat aproape trei ani pe front din prima zi a rãzboiului şi pânã la cãderea Odesei), fusesem repartizat la Direcţia Cifrului şi Cabinetului.

Datoritã încrederii pe care am inspirat-o superiorilor mei – îi citez în ordine ierarhicã crescândã: Camil Demetrescu, Victor Rãdulescu-Pogoneanu, Grigore Niculescu-Buzeşti – am fost curând admis în foarte strâmtul grup care a fost pus la curent cu telegramele cifrate care erau schimbate cu câteva posturi diplomatice neutre, în numele Opoziţiei, în neştirea secretarului general al ministerului şi al ministrului Mihai Antonescu.

Într-adevãr, capii celor trei partide politice istorice, în înţelegere cu Regele, convinşi de felul dictatorial cu care Antonescu guverna ţara în rãzboi, refuzând toate sfaturile pe care ei i le sugeraserã şi ţinând pe tânãrul rege în totalã ignoranţã faţã de dezbaterile din guvern şi de hotãrârile luate (Regele Mihai, şeful constituţional al Statului, a aflat de intrarea noastrã în rãzboi împotriva URSS prin radio BBC (lucru mai scandalos nici cã se poate închipui!), luaserã iniţiativa ca, prin înalţi funcţionari ai Ministerului de Externe care împãrtãşeau pãrerea lor cã trebuie cãutatã neapãrat o grabnicã ieşire din rãzboi, sã înceapã tatonãri cu reprezentanţi ai Aliaţilor în mai multe capitale neutre ca Ankara, Berna, Lisabona, Stockholm. Aceasta a început dupã intrarea în rãzboi a Statelor Unite şi, mai cu seamã, dupã catastrofa de la Stalingrad, când pentru orice minte politicã luminatã, victoria finalã a Germaniei apãrea mai mult decât improbabilã.

La Lisabona, în aceastã conjuncturã, a activat consilierul de Legaţie Brutus Coste; la Berna, consilierul George Anastasiu; la Stockholm, consilierul George Duca (fiul lui I.G. Duca); la Ankara, în sfârşit, ministrul Alexandru Cretzianu, de curând numit în post. În aprilie 1944, Barbu Ştirbei, unchiul matern al lui Cretzianu, sub pretext de vizitã de familie în Anglia, a plecat la Cairo, ca sã înceapã, în numele Opoziţiei, negocieri de armistiţiu cu reprezentanţi ai Marii Britanii, SUA şi URSS. A plecat cu ştiinţa mareşalului Antonescu, care a ţinut sã-l vadã înainte ca sã-i comunice condiţiile în care el, Conducãtorul Statului, ar fi acceptat acordul la care ar fi ajuns reprezentantul Opoziţiei cu puterile Aliate.

La puţine sãptãmâni dupã plecarea lui Ştirbei, Maniu, principala personalitate din Opoziţie, a impus sã plece la Cairo alãturi de Ştirbei şi diplomatul de carierã Constantin Vişoianu, om de încredere al Partidului Naţional ţãrãnesc. (Cãlãtoria lui Vişoianu a fost mai dramaticã, deoarece a strãbãtut Bulgaria şi Turcia cu paşaport pe un alt nume.)

La propunerile pãrţii române, care cerea unele uşurãri la teribila condiţie de “capitulare necondiţionatã” (impusã, trebuie reamintit, de SUA), Marea Britanie şi Statele Unite au dat un rãspuns în termen de vreo opt zile. URSS n-a rãspuns niciodatã la Cairo.

În schimb, chiar din decembrie 1943, pe cãi lãturalnice, adicã prin intermediul unui samsar bulgar, URSS (n. red) a propus reprezentantului României, ministrul plenipotenţiar Frederic Nanu, ca ţara noastrã sã înceapã imediat negocieri directe cu URSS, prin ambasadoarea Uniunii Sovietice la Stockholm, Alexandra Kolontay.

Nanu a transmis îndatã propunerea la Bucureşti, prin telegramã cifratã. Guvernul Antonescu rãspunzând favorabil, întâlnirile Nanu-Kolontay au început. Din prima şedinţã, URSS a pus o condiţie preliminarã, anume ca aceste contacte sã nu fie cunoscute de Aliaţi, adicã de Marea Britanie şi de SUA.

Cu toatã aceastã surprinzãtoare condiţie, care tindea sã ne lipseascã de sprijinul eventual al “inamicilor” noştri probabil cei mai indulgenţi, guvernul Antonescu l-a autorizat pe Nanu sã înceapã tratativele cu ambasada sovieticã.

Partea cu adevãrat extraordinarã a situaţiei este cã, la puţine sãptãmâni dupã începerea acestor contacte “oficiale”, consilierul de legaţie George Duca, printr-o telegramã cifratã, cu un semn iniţial deosebit, era însãrcinat de Opoziţie (sã-i zicem grupul de la Buftea, deoarece acolo se întruneau izolat, în conacul Ştirbei, şefii partidelor “istorice” cu cei doi sau trei tineri diplomaţi de la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului care erau în mãsurã sã trimitã şi sã primeascã telegrame supracifrate cu un sistem extrem de simplu, dar eficace, care n-a fost niciodatã descifrat nici de serviciile speciale ale lui Antonescu, nici de germani) sã ia şi dânsul în tainã contact cu sovieticii.

Aceasta deoarece şefii Opoziţiei intuiau cã Antonescu, obstinat în credinţa lui cã trebuie aşteptat un moment mai prielnic din punct de vedere militar, pentru eventuala semnare a unui armistiţiu, dupã toate discuţiile cu partea sovieticã, în cele din urmã nu va face pasul necesar cãtre ieşirea din alianţa cu Germania; deci era indispensabil sã se prevadã şi o alternativã, adicã înlãturarea “Conducãtorului” şi semnarea mai grabnicã a unui armistiţiu de cãtre un nou guvern numit de Rege, şeful Statului. Se bãnuia însã cã sovieticii preferau semnarea unui tratat cu un dictator, totodatã şef al Armatei, decât cu un guvern democratic.

În plus, îşi închipuiau – proşti cunoscãtori ai tradiţiilor româneşti – cã armata nu va asculta decât de ordinul generalului dictator şi nu de ordinul tânãrului rege constituţional. Se va vedea cã la 23 august, dupã destituirea mareşalului, nicio unitate a armatei române nu a fost neascultãtoare a ordinului dat de Regele ţãrii.

Trebuie precizat acum care erau condiţiile de uşurare a “capitulãrii necondiţonate” pe care le dorea Antonescu, cu toate cã putuse constata din precedentul capitulãrii Italiei (8 septembrie 1943) cã nici acea mare putere nu obţinuse vreo derogare de la capitularea necondiţionatã (vom vedea ulterior cã nici cele mai mari puteri ale Axei, Germania şi Japonia, nu vor primi derogãri de la draconica condiţie).

Antonescu însã credea morţiş cã România, putere relativ micã, putea încã discuta despre condiţii mai uşoare. Şi iatã ce a cerut el la Stockholm prin Fred Nanu. ţin sã subliniez, încã o datã, cã informaţiile pe care le dau aici le am direct de la cei doi negociatori români, Nanu şi Duca, cu care am fost în contact timp de trei ani (1944-1947):
1. Cerea sã i se lase 15 zile ca sã-i convingã pe germani sã pãrãseascã tot teritoriul românesc înainte de semnarea unui armistiţiu şi de ocuparea ţãrii de cãtre armata sovieticã.
2. Cerea, de asemenea, ca, dupã ocuparea ţãrii de cãtre sovietici în înaintarea lor, un judeţ din vestul ţãrii sã rãmânã fãrã prezenţã militarã sovieticã pentru ca acolo sã funcţioneze nestingherite guvernul şi toate organele administrative centrale ale ţãrii. Cine nu vede astãzi cã ambele cerinţe erau cu totul iluzorii?

-Dacã guvernul român înştiinţa partea germanã cã intenţiona sã semneze un armistiţiu, germanii cu forţele lor din ţarã (de pildã, forţele antiaeriene de la Ploieşti) i-ar fi arestat pe Antonescu şi pe toţi membrii guvernului şi i-ar fi înlocuit îndatã cu Horia Sima şi cu legionarii “ţinuţi în rezervã”. Este exact scenariul ce se va desfãşura peste câteva luni la Budapesta.
-A-şi închipui cã pãstrarea unei zone (limitate) fãrã prezenţã de trupe sovietice, în jurul sediilor guvernului român, prezenta vreun interes, când jumãtate din Europa ar fi fost ocupatã de forţele sovietice, era o naivitate care ilustreazã dramatic nenorocirea, pentru ţarã, ca un ofiţer, valoros pe plan militar, sã se prefacã în om politic nepriceput, dar atotputernic şi stãpânit de un orgoliu nemãsurat.

Dau aici, pe baza surselor celor mai autentice, întreaga lãmurire privitor la pretinsa “tainã”. A sosit într-adevãr, la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, în dimineaţa de 23 august 1944, aşadar înainte de dramatica întâlnire de la Palatul Regal la mijlocul zilei, o telegramã de la Stockholm. Cel care a expediat-o a fost Consilierul de Legaţie George Duca. Cum am spus mai sus, el e cel care, de luni de zile, ducea cu ambasada sovieticã negocieri în numele Opoziţiei, paralel cu ale ministrului Nanu şi fãrã ştirea lui.

Ori, în dimineaţa de 23 august, sovieticii, constatând cã în ciuda derutei armatei române în faţa puternicului atac din 19-20 august, mareşalul Antonescu încã nu se hotãra, dupã trei zile, sã cearã armistiţiu, s-au resemnat sã accepte ipoteza care, cum am spus, li se pãrea mai riscantã, de a semna armistiţiul cu un nou guvern, format de Opoziţie. În acest scop, ambasada sovieticã l-a convocat urgent pe Duca, cerându-i sã comunice Opoziţiei cã acceptã ideea trimiterii peste liniile sovietice a unui reprezentant al Opoziţiei, în persoana generalului Aldea, împuternicit sã negocieze termenii armistiţiului în numele unui guvern numit de Rege, dupã demiterea lui Antonescu.

Acesta a fost conţinutul telegramei expediate de Duca la sfârşitul dimineţii lui 23 august, prin sistemul supracifrat de care am vorbit mai sus. Telegrama va fi fost aşadar descifratã la minister, la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, de vreunul dintre tinerii care erau admişi în “complot” şi comunicatã numai lui Grigore Niculescu-Buzeşti. Întrucât acesta s-a aflat alãturi de Regele Mihai, împreunã cu alţi doi-trei consilieri ai regelui, ca de pildã diplomatul Ioan Mocsony-Stârcea, la dramatica întâlnire cu mareşalul în dupã-amiaza aceleiaşi zile, e de presupus cã a pãstrat cu el acea telegramã devenitã fãrã obiect dupã arestarea mareşalului şi formarea noului guvern în care el devenea ministru de Externe.

Dupã elucidarea “tainei”, mai am datoria sã raportez aici, pe scurt, şi scopul trimiterii mele la Stockholm de cãtre guvernul Antonescu, în dimineaţa lui 23 august 1944, şi cuprinsul instrucţiunilor pe care mi le-a dat Mihai Antonescu, vice-prim ministru şi ministru de Externe, în noaptea de 22 cãtre 23 august 1944.

S-ar putea ca rezumatul prezent sã nu mai fie atât de amãnunţit ca raportul pe care l-am redactat la Stockholm la sosirea mea la 24 august 1944, din care am dat o copie ministrului Fred Nanu (rechemat în dimineaţa lui 24 august) şi alta lui George Duca, numit de noul guvern, tot atunci, însãrcinat cu afaceri.

În aceeaşi telegramã, eu eram numit secretar de legaţie la Stockholm, deoarece întoarcerea mea în ţarã devenise deocamdatã imposibilã, din pricina “rãsturnãrii alianţelor”. Exemplarul raportului meu încredinţat lui Duca a fost depus de acesta când, dupã rechemarea lui de cãtre guvernul comunist, s-a refugiat în SUA, la un fond român la Universitatea Stanford, unde acum poate fi oricând consultat, pentru confirmarea declaraţiilor mele actuale – dupã 67 de ani.

Trimiterea unui mesaj la Stockholm se datora hotãrârii mareşalului, la 22 august (stãtuse o zi şi jumãtate în Bucureşti), de a rãspunde în sfârşit, dupã o şovãire de trei luni, propunerii sovietice din 30 mai. Faptul însã cã, în loc de a trimite îndatã o telegramã cifratã ministrului Nanu cu instrucţiunea de a relua legãtura cu doamna Kolontay, operaţie care ar fi cerut – la minister şi apoi la legaţia din Stockholm – cel mult o orã, se lua riscul de a trimite mesajul printr-un tânãr curier care pleca, regulamentar, a doua zi, cu valizele de curier diplomatic, consider cã e de o gravitate excepţionalã.

Acea cãlãtorie lungã se fãcea în condiţiile extrem de riscante ale bombardamentelor aliate şi de nesosire a curierului la Stockholm. Vãdit, mareşalul se obstina sã tragã de timp şi, în cazul prezent, sã amãgeascã Opoziţia cã el e gata sã semneze armistiţiul. Amãnuntele tragicomice ale cãlãtoriei mele de 36 de ceasuri, de la Bucureşti la Stockholm, vor dovedi din plin cã riscul de nesosire era real.

Raportez, de asemenea, pe scurt, instrucţiunile pe care mi le-a dat în noaptea de 22 cãtre 23 august 1944 Mihai Antonescu, vice-prim ministru şi ministru de Externe. Era aproape miezul nopţii şi trebuia, înainte de a lua avionul, sã mã întorc la Snagov unde direcţiunea noastrã era evacuatã de la începutul lui mai, dupã primele mari bombardamente americane şi britanice asupra Bucureştilor, ca sã preiau valizele de curier.

Calitatea mea era doar de ataşat de legaţie (primul rang în ierarhia diplomaticã; voi avea 28 de ani o lunã mai târziu). Eram desemnat de Piki Pogoneanu, în împrejurãri pe care nu mai e cazul sã le povestesc aici, ca sã fiu, eu, a doua zi, “curierul diplomatic” cãtre Stockholm.

Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului avea monopolul acestor trimişi, în general lunar, cu corespondenţa ministerului cãtre ambasade, legaţiuni şi consulate. Faptul cã, în acel caz, curierul era, pe deasupra, însãrcinat cu misiunea neobişnuitã şi gravã de a transmite noi instrucţiuni pentru reluarea negocierilor de armistiţiu, era cu totul excepţional.

De aceea, cu doar câteva ceasuri înainte, Mihai Antonescu ordonase sã nu mai plece în diversele direcţii curierii dinainte întâmplãtor orânduiţi. Fãcuse însã douã excepţii, fiindcã tinerii desemnaţi îi inspirau încredere: Emil Ciurea pentru Ankara şi eu pentru Stockholm.

Mã primeşte aşadar în toiul nopţii. L-am gãsit – era firesc – foarte nervos şi obosit. Mi-a spus cã, din pricina situaţiei dezastruoase de pe front, domnul mareşal se hotãrâse sã reia negocierile de armistiţiu duse de câteva luni cu ambasadoarea sovieticã la Stockholm.

Reamintind insistenţele pe care de sãptãmâni de zile le fãcea, în telegramele sale, ministrul Nanu, ca guvernul nostru sã dea, în fine, un rãspuns sovieticilor care, de trei luni de zile, cum am spus mai sus, acceptaserã acele condiţii puse de mareşal, a vrut sã-mi explice mai întâi, spre a le comunica domnului Nanu, motivele pentru care s-a ezitat pânã atunci.

Discursul mi s-a pãrut confuz. Reţin doar douã dintre motive:
-speranţa pãstratã încontinuu de mareşal, sã se iveascã pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu;
-un zvon care fusese raportat, cã ar fi existat contacte secrete germano-sovietice.

În cazul în care ar fi dus la un armistiţiu germano-sovietic, noi ne-am fi aflat în posturã falsã. Mãrturisesc cã, pe moment, n-am înţeles prea bine cum de puteam sã fim reţinuţi, vreme de trei luni, de un simplu zvon – lansat, fãrã îndoialã, intenţionat, de unul sau de celãlalt dintre cei doi mari adversari. A adãugat însã cã situaţia creatã de spargerea frontului germano-român în zilele de 19-20 august l-au convins pe mareşal de necesitatea reluãrii negocierilor de la Stockholm.

În acest scop, domnul Nanu trebuia s-o întrebe pe doamna Kolontay:
-dacã partea sovieticã accepta sã reia dialogul;
-dacã, în caz afirmativ, condiţiile acordate la 30 mai erau încã valabile.

Mi-a spus apoi un lucru atât de extraordinar, încât mã tem sã nu fiu crezut pe cuvânt: domnul Nanu trebuia sã dea pãrţii sovietice, ca nou argument cã România doreşte sincer pacea, faptul cã soldaţii români, în faţa ultimei ofensive sovietice, nu s-au mai bãtut bine.

Argumentul mi s-a pãrut, pe loc, atât de insolit încât, cu toatã vârsta mea şi scurta mea experienţã diplomaticã, am îndrãznit sã-l întrerup pe ministru, chiar pe un ton vehement, rugându-l sã mã ierte cã mã încumet sã-l contrazic, zicându-i cã un asemenea argument nu trebuia în niciun caz înaintat la deschiderea unor negocieri finale, cãci implicau renunţarea dinainte a continuãrii rezistenţei, în cazul în care am fi constatat, la urma urmei, imposibilitatea de a încheia armistiţiul în condiţiile impuse. Mihai Antonescu a acceptat întâmpinarea mea şi mi-a zis: “Ai dreptate! Mai bine sã nu spunã asta!”

Am plecat de la acea memorabilã audienţã cu dramatica impresie cã “numãru’ doi” al regimului era, în acel moment tragic, cu totul descumpãnit şi cu un singur gând: sã scape cel puţin el. Am dedus-o pe loc când, înainte de despãrţire, mi-a spus cã intenţiona sã plece a doua zi la Ankara, ca sã vadã el, acolo, ce-am mai putea aştepta de la Turcia şi de la anglo-americani...

Peripeţiile drumului de la Bãneasa la Stockholm via Viena–Berlin (cu o noapte la Berlin) le-am povestit în cartea mea Amintiri din pribegie (Albatros, 2002; Humanitas, 2005, 2006, 2010). Voi spune aici doar foarte pe scurt:
-a fost cât pe-aci sã nu fiu acceptat la Viena, la schimbarea de avion, din cauza excesului meu de valize;
-la Berlin nu m-a aşteptat nimeni din partea ambasadei române, evacuate la 70 de kilometri de Berlin;
-marele hotel Adler la care am ajuns, dupã ce îndrãznisem sã cer telefonic, la Auswärtiges Amt (Ministerul de Externe), o maşinã specialã “pentru a duce curierul român la Stockholm, de la aeroport la hotel”, nici pomenealã sã aibã loc în acea noapte pentru mine; dupã ore de aşteptare înfriguratã la poarta hotelului am întâlnit, în fine, ca prin minune, trei tineri români de o inconştienţã incredibilã, care mi-au gãsit loc în alt hotel şi m-au luat la cinã împreunã cu o tânãrã aristocratã nemţoaicã cu care doreau sã mã ia în acea searã la un club sã dansãm!

Unii cititori vor crede cã spun braşoave, ca sã-mi bat joc de ei. E, din pãcate, adevãrul greu de închipuit, privitor la drumul pe care l-a fãcut mesagerul mareşalului Antonescu la Stockholm pentru reluarea negocierilor de armistiţiu. Sã mai adãugãm cã aceastã tragi-comedie suprarealistã avea loc câteva ceasuri dupã ce mareşalul Antonescu fusese demis şi arestat. Tinerii români m-au dus totuşi la noul hotel. N-a fost bombardament în acea noapte.

La cinci dimineaţa, tinerii, dupã o noapte de chef, au venit la vreme sã mã ducã la aeroport. Am rãmas în panã de benzinã pe drum... dar, alergând tuspatru cu geamantanele în mâini, am sosit la vreme sã gãsesc un ultim loc liber în micul avion de Stockholm şi sã sosesc, evident degeaba, la legaţiunea românã, unde iarãşi nu eram aşteptat. E totuşi bine sã se ştie barem azi, de la un martor ocular, ce neserioasã a fost intenţia mareşalului Antonescu de a negocia la vreme condiţii acceptabile cu sovieticii.

Şi sã se termine odatã cu “povestea telegramei de la Stockholm de la 23 august, prin care URSS acceptã condiţiile de armistiţiu ale mareşalului Antonescu”! E scandalos cã unele organe de presã şi chiar unii “istorici de meserie” refuzã în continuare mãrturia a, pesemne, ultimului martor ocular al evenimentului de acum 67 de ani.

Sursa: Ziarul Adevãrul din data de 5 februarie 2012 din care este reprodus acest articol