Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să abdice în 1866. Istoricii spun că în spatele acestei abdicări stătea o adevărată coaliţie politică, dar şi necesitatea înlăturării lui Cuza în favoarea unui principe străin.

La 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza era ales domnitor atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Marile Puteri erau puse în faţa faptului împlinit. „Domnul Unirii“, cum a fost numit mai târziu Alexandru Ioan Cuza, a rezistat pe tron preţ de un serviciu militar complet. Adică 7 ani, atât cât era obligatorie şederea sub arme la mijlocul secolului al XIX lea.

După o domnie aflată sub semnul inovării şi modernismului, la 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza abdica. Nu din proprie voinţă, ci în miez de noapte, sub ameninţarea armelor. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, motivele, dar şi personajele care au stat în spatele acestui complot au reprezentat, încă de atunci, un subiect de discuţie şi de cercetare pentru specialişti.

Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor“.

Aşa arăta actul semnat de Alexandru Ioan Cuza în momentul abdicării. Urma să plece în exil alături de soţie şi de cei doi copii. A hălăduit prin Europa, stând la Paris şi Viena, dar găsindu-şi în sfârşit liniştea la Wiesbaden. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza nu a fost însă, spun specialiştii, un act liber consimţit. Cuza a fost obligat să abdice în urma unui complot. Practic aproape toate elita politică românească a contribuit la îndepăratarea sa de pe tronul Principatelor Române Unite. Inclusiv armata l-a trădat pe Cuza. I. G. Valentineanu în lucrarea ”Din memoriile mele. Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă” descrie cu exactitate detronarea lui Cuza.

În dimineaţa zilei de 11/23 februarie 1866, la ora 5, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să abdice şi puterea a fost preluată de o Locotenenţă Domnească, formată din generalul Nicolae Golescu, colonelul Nicolae Haralambie şi Lascăr Catargiu. Comitetul revoluţionar împotriva domnitorului Alexandru Ioan Cuza a primit 300.000 franci pentru a corupe anumiţi militari şi funcţionari, precum şi 2.000 de puşti, cu muniţia necesară pentru „revoluţie”.

În aceiaşi zi s-a format un Guvern provizoriu, iar Adunarea Electivă a României a proclamat şi Senatul a ratificat alegerea ca suveran al Principatelor Unite a unui individ din Belgia, recomandat de Ion Ghica, personajul care a condus grupul conspiratorilor împotriva lui Cuza. Fără să-l vadă şi fără a exista acordul lui, Parlamentul României l-a ales ca suveran pe necunoscutul Filip- Eugeniu-Ferdinand-Balduin-Leopold-George, Alteţă Regală şi duce de Saxonia şi conte de Flandra, la care i-au zis Filip I de Saxa-Coburg sau Filip de Flandra.

După alegerea sa, în lipsă, pe tronul Principatelor Unite, de fapt al României, belgianul Filip I i-a înştiinţat pe trădătorii de Neam şi Ţară, cei din „monstruoasa coaliţie” a liberarilor şi conservatorilor, că refuză să le fie şef şi să vină în România. În această situaţie, „monstruoasa coaliţie” a primit în plic, din partea Alianţei Israelite Universale, candidatura evreului prusac Karol Eitel Fridrich Zephyrnus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen pentru a deveni domnitor şi apoi rege al României şi a susţine emanciparea evreilor în Grădina Maicii Domnului. Se pare că această candidatură a fost sugerată liberalului I.C.Brătianu de către bătrâna doamnă Hortense Cornu de la Paris (nepoata împăratului Napoleon al III-lea), pe o filieră evreiască. Numele ei real era Albine-Hortense Lacroix.

La 30 martie 1866, I.C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf pentru a-l convinge pe Karol–Anton de Hohenzollern-Sigmaringen să-l lase pe fiul său în vârstă de 27 de ani, să plece în România pentru a deveni domnitor.

Atunci Karol Eitel Fridrich Zephyrnus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen era sublocotenent într-o unitate de cavalerie, având, se pare, terminate patru clase primare şi nu ştia o boabă româneşte. Ca să-l aducă în România pe acel tânăr de 27 de ani, fără nicio experienţă, i-au „fabricat” un paşaport fals pe numele Karl Hettingen, l-au pârât că ar fi om de afaceri care a plecat din Prusia la Odessa. Pe lângă paşaportul fals, individul respectiv a purtat o barbă şi o mustaţă falsă. Singura lui avere era o traistă goală.

Aşa a fost adus în România, cu o corabie pe Dunăre, ca un terorist din zilele noastre, cel care avea să fie instalat pe tronul deţinut de domnitorul român, colonelul Alexandru Ioan Cuza, ales de popor primul domn al Principatelor Române. În ziua sosirii la Bucureşti, la 10/22 mai 1866, tânărul Karol a depus, în limba franceză, jurământul prevăzut, în limba română, de Constituţie şi a devenit domn al Principatelor Unite, principe ereditar.

Karol I a fost străin de Poporul Român, de Limba Română şi de România. Cu toate acestea Parlamentul a legiferat că ziua în care a intrat cu paşaport fals în ţară devine Ziua Naţională a României, începând cu 10 mai 1866. Generaţiile viitoare de români, aflând aceste adevăruri despre monarhie, nu vor putea înţelege cum şi de ce Poporul Român a acceptat să aibă ca Zi Naţională ziua de 10 mai, în perioada 1866-1947, când la conducerea ţării s-au aflat familii de evrei străini de Neam şi Ţară, de Limba Română.

În perioada 1866-1870, domnitorul Karol Eitel Fridrich Zephyrnus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen a semnat trei acte normative ţinute la secret de către „ştiinţificii oficiali”, respectiv:

  • a interzis scrierea, de peste 7.000 de ani, cu Alfabetul Chirilic Românesc şi a introdus alfabetul latin, începând cu anul 1870;
  • a schimbat Drapelul României, cel moştenit de le Geto-Daci, având culorile albastru, galben, roşu dispuse pe orizontală, aşa cum a fost Drapelul Primordial, cu o vechime de circa 10.000 de ani. Pe noul Drapel al României, domnitorul Karol Eitel Fridrich Zephyrnus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen a dispus să fie amplasate pe verticală cele trei culori moştenite de la Geto-Daci
  • a modificat denumirea Insulei Albe şi a botezat-o Insula Şerpilor, în încercarea de a nu fi căutată şi cercetată Atlantida, care a existat în acea zonă şi s-a scufundat în timpul potopului lui Noe.

În anul 1881, în ziua de 14 martie, România a devenit regat şi domnitorul  Karol Eitel Fridrich Zephyrnus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen a fost numit regele Carol I. El a fost încoronat rege al României la 10 mai 1881. De atunci datează monarhia în România.

Monarhia a fost impusă în România începând cu anul 1881 şi a durat până la 30 decembrie 1947. Realizând că l-au adus în România ca domnitor şi, apoi, rege pe Karol Eitel Fridrich Zephyrnus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, dar fără ca acesta să fie căsătorit, stăpânii lui i-au aranjat căsătoria. Conform Constituţiei României din 29 iunie 1866, modificată după aducerea clandestină a lui Carol I ca domnitor, la 10 mai 1866, i s-a interzis acestuia să se căsătorească cu o româncă. Probabil, pentru a se putea păstra în familie secretele celor din neamul ales de Iahve. Toţi regii României s-au căsătorit numai cu evreice, aduse din străinătate. Cel care a fost adus şi a intrat în România cu paşaport fals, Karol Eitel Fridrich Zephyrnus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, a fost dus înapoi în Prusia pentru a o vedea pe viitoarea soţie. După o oră de la întâlnire a fost obligat să accepte căsătoria cu cea care a devenit regina Elisabeta a României sau Carmen Sylva, pe numele adevărat Elisabeta de Neuwied sau Elisabeta Pauline Ottilie Luise zu Wied.

Carol I şi-a încheiat afacerile şi şederea pe tronul României în anul 1914, la 27 septembrie. Neavând cine să-i urmeze la tron (fiica sa a murit la 4 ani) s-a apelat la nepotul lui Carol I, principele Ferdinand, care a fost adus în România la 19 aprilie 1889. Acesta s-a căsătorit, la 29 decembrie 1892, cu Maria de Edinburg şi la 15 octombrie 1893 s-a născut Karol Eitel Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul rege Carol al II-lea.

La 28 septembrie 1914, Regele Ferdinand a depus jurământul în Parlament şi a promis că va fi un bun român, evreu, prusac. Ulterior, principele Carol se căsătoreşte cu Ioana Lambrino la Odessa. Apoi, divorţează şi se căsătoreşte cu principesa Elena, din familia regală a Greciei. La 25 octombrie 1921 se naşte Mihai Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen. Principele Carol, la începutul anului 1926, pleacă la Paris cu amanta sa, evreica Elena Lupescu şi renunţă pentru a treia oară la tronul României.

Parlamentul României l-a proclamat ca moştenitor al tronului pe micuţul Mihai, la vârsta de cinci ani. La 20 iulie 1927 a murit regele Ferdinand şi Mihai, în vârstă de şase ani, a devenit rege al României, sub oblăduirea unei Regenţe. La 6 iunie 1930, Carol se reîntoarce în România şi, după două zile, Parlamentul l-a proclamat rege sub numele Carol II.

La 1 noiembrie 1932, regina Elena, mama lui Mihai a fost alungată din România, ajungând în Italia, la Florenţa. La 10 februarie 1938, Regele Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen a abrogat Constituţia din 1923 şi a istaurat „dictatura regală”.

Regele Carol al II-lea a cedat:

  • Basarabia (în 26 iunie 1940) către Uniunea Sovietică (U.R.S.S.);
  • Cadrilaterul (în 21 august 1940) către Bulgaria;
  • Ardealul de Nord-Vest (la 30 august 1940) către Ungaria.

La 6 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea a abdicat în favoarea lui Mihai Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen, care la vârsta de 19 ani a devenit a doua oară Rege al României. Dar, de reţinut şi să nu uite românii că Mihai I nu a depus jurământ pe Constituţie şi niciodată nu a cerut şi nu a fost aprobat în Parlament ca Rege al României! Ca urmare, nefiind respectate prevederile Constituţiei, Mihai Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen niciodată nu a fost legal rege al României. El a fost un rege ilegal, neconstituţional.

„Ştiinţificii oficiali” au fost bine plătiţi şi satisfăcuţi cu diplome şi titluri diverse pentru a cosmetiza biografiile şi isprăvile din familiile regale ale României, dar mai ales pentru a ascunde Adevărul. Un exemplu îl constituie încercarea reginei Elisabeta, Carmen Sylva, de a-l „sensibiliza” pe Genialul Mihai Eminescu, căruia i-a oferit un ordin oarecare şi mulţi bani.

Eminescu  a refuzat să primească darurile regale şi a continuat să scrie Adevărul despre monarhie. Realitatea i-a obligat să recunoască faptul că Mihai Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen nu a fost un rege constituţional şi mandatul lui nu a început nicioadată deoarece nu a depus jurământul prevăzut de Constituţie în Parlamentul României!

În această situaţie, „ştiinţificii oficiali” au inventat pe aşa-zisul rege de drept divin în persoana evreului român Mihai Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen, în locul regelui constituţional şi i-au zis că e rege. El a crezut şi a acceptat această stratagemă, la fel ca şi adepţii monarhiei. Dar, textul din Constituţia din anul 1923, art.82, prevede că înainte de a deveni rege, de urcarea sa pe Tron, succesorul la Tron este obligat să depună „mai întâiu în sânul Adunărilor întrunite următorul jurământ: „Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”.

Când a depus, la ce dată şi în ce an, tânărul Mihai Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen jurământul în Parlamentul României? Adevărul este că niciodată. Ca urmare, el nu a fost şi nu este nici rege, nici ex-rege al României. Pe cale de consecinţă, toate actele semnate de acest cetăţean ca rege al României sunt nule de drept, iar toate proprietăţile pe care le-a dobândit pe calea retrocedărilor după 1989 sunt ilegale!

Titlurile pe care le atribuie cu generozitate ucenicii lui Iuda către Mihai Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen şi cei din aşa-zisa „casă regală” nu au nicio acoperire legală! Sunt contrare Constituţiei României şi, ca atare, nu au nicio acoperire legală titlurile de rege pentru Mihai Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen, de regină pentru Ana de Bourbon, de alteţe regale pentru doamna Margareta Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen şi Radu Duda etc. Pentru că nu a fost niciodată şef al Statului Român, Mihai Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen şi camarila regală beneficiază ilegal de Palatul Elisabeta şi de acoperirea cheltuielilor anuale fără limită de sumă, din Bugetul de Stat al României.

Regele Carol al II-lea si fiul său Mihai au scos ilegal din România uriaşul tezaur de aur de la Sinaia, cele 514 plăci şi plăcuţe din aur, pe care le-au dus la Vatican (circa 200 plăcuţe) şi la Moscova (300 plăci mari de aur, în data de 14 septembrie 1944) - după care a venit în România controversatul Vitalie Usturoi. Pe aceste plăci este scrisă Istoria Poporului Primordial al Geto-Dacilor, a Limbii Primordiale a strămoşilor noştri reali şi a Religiei monoteiste a Adevăratului Popor Ales de Dumnezeu, care trăieşte continuu, de peste 12.000 de ani, în Grădina Maicii Domnului, în Dacia Edenică (citiţi şi Tăbliţele din plumb de la Sinaia - Istoric).

Cetăţeanul Mihai Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen nu este străin de actul de trădare naţională de la 23 august 1944 şi a contribuit decisiv la cedarea României în ghearele comunismului. El a acceptat plata uriaşelor datorii de război, precum şi crimele din închisorile comuniste. În perioada 1948-1989, când s-a aflat în Elveţia,  cetăţeanul Mihai Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat şi a primit din partea regimului comunist din România câte 10.000 de dolari pe lună, bani de buzunar. În iunie 1989, cetăţenul Mihai Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen a semnat, alături de alţi trădători de Neam şi Ţară, „Declaraţia de la Budapesta” privind anexarea Ardealului la Ungaria.

La 30 decembrie 1947, la Bucureşti, „Mihai I-iu prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională „Rege al României” a abdicat de la tron, pentru el şi urmaşii săi şi a renunţat de bunăvoie la toate prerogativele pe care le-a exercitat ca Rege al României. Niciodată, Mihai I nu a renunţat la actul de abdicare şi nu l-a atacat la nicio instanţă internaţională. După lovitura de stat din decembrie 1989, Mihai Eitel de Hohenzollern-Sigmaringen a revenit în România, a pretins şi i-au fost retrocedate multe palate şi zeci de mii de hectare de terenuri agricole şi forestiere. A devenit cel mai bogat dintre cetăţenii României. Cu toate acestea, printr-o lege care se referă la foştii şefi de stat ai României i-a fost oferit Palatul Elisabeta cu câteva hectare de teren în jur, iar toate cheltuielile pentru camarila sa le suportă Poporul Român.

Iată marile realizări ale "Casei Regale a României":

  • a jefuit Poporul Român şi România, în perioada 1881-1947;
  • a ordonat împuşcarea a peste 20.000 de ţărani români în timpul răscoalelor din anii 1888 şi 1907;
  • a cedat la străini Basarabia, Cadrilaterul şi Ardealul de Nord-Vest, în anul 1940;
  • a furat Tezaurul de aur de la Sinaia;
  • a abandonat ca prizonieri la ruşi aproape 200.000 de soldaţi şi ofiţeri ai Armatei Române, după 23 august 1944;
  • a scos din ţară cu două garnituri de tren (în "x" vagoane de tren - după unii, x=20, după alţii x=17) numeroase bunuri din patrimoniul naţional;
  • a acceptat crimele odioase din închisorile comuniste;
  • şi-a însuşit, pe calea retrocedărilor, multe palate, zeci de mii de hectare de terenuri agricole şi sute de mii de hectare de păduri

Aceasta este adevărata poveste a "Casei Regale a României", infiinţată de pe 10 mai 1881, cand Karol Eitel Fridrich Zephyrnus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen a fost numit regele Carol I si încoronat rege al României.

Surse: adevarul.ro, Ziarul Natiunea